În toate vacanțele de vară venea la noi, în Submarginea, o verișoară, fiica fratelui tatălui meu, născută și crescută în restul anului la Timișoara. De pe la trei ani a venit mereu, până târziu, când s-a făcut domnișoară. Era cu șapte ani mai mică decât mine. Fata asta ne amuza pe noi, copiii crescuți la țară, cu spaima ei de insecte, cu uimirea și groaza în fața unui broscoi adus pe prispă de o pisică pentru pui și despre care ea avea credința că frecventele și largile-i deschideri ale gurii erau doar exerciții înainte să o înghită, sau cu ciudățenia și mai de neexplicat a adaptării încălțămintei la vremea de afară: când era cald de te prăpădeai, își lua o pereche de cizmulițe roșii, iar când ploua cu găleata, se încălța cu sandale.
Într-o vară, cred că verișoara noastră avea cam patru-cinci ani, liniștea serii de sâmbătă a fost spartă de tânguirea infernală a unor claxoane pe strada principală. Fetița, mirată, s-a grăbit să întrebe: ”Buni, ce se aude? De ce fac mașinile așa?” ”Acum o scoate din sat”, a zis Maica. Atunci, auzindu-le, am realizat eu că sunetele scoase de mașini ar fi un fel de cântec de jale, o manifestare a tristeții că o fată își părăsește satul natal, scoasă de necunoscuți pentru a o duce în altul, unde avea să devină femeie măritată. Alături de întregul ritual privind cerutul miresei, în care fata, mama ei și alți apropiați plângeau ca la mort, claxonatul lung, a jale, întregea în mintea mea de copil imaginea unui eveniment, fericit de altfel, dar, în același timp, încărcat de tristețe. Cred că atunci am înțeles prima dată că în viață aceste două sentimente nu există separat!
În Submarginea, parte din ritualul nunții încă se mai păstrează. Cerutul miresei de la părinți se face de către un personaj ”specializat” în așa ceva. Se numește grăitor și este plătit de mire pentru a negocia cu un ”omolog” al său (care este angajat de familia fetei și care trebuie să cedeze cât mai greu insistențelor, pentru ca mireasa să fie adusă mirelui cât mai anevoios posibil). Cei doi se întrec în rime, spre deliciul asistenței. La un moment dat grăitorul fetei intră în casă și aduce o mireasă falsă, încercând să-l ”păcălească” pe cel venit să-și caute nevastă. Mireasa falsă este, de asemenea, un personaj nelipsit al nunților din Submarginea. Aceasta trebuie să fie o femeie în vârstă, care vine în fața audienței cu văl de mireasă pe creștet și cu un mănunchi de urzici, care are rol de buchet de flori. Vârsta femeii este, cred eu, o metaforă pentru ceea ce o așteaptă pe tânăra mireasă, pentru efemeritatea frumuseții ei, pentru a accentua momentul în care o fată este pregătită să se mărite: în culmea prospețimii ei de femeie. Pentru ca mireasa falsă să plece, este obligatoriu ca aceasta să fie jucată de către un bărbat din alaiul mirelui, moment în care ea se folosește de ”arma” din dotare, atingând mâinile bărbatului cu urzicile proaspete. Abilitatea bărbatului de a se feri de atingerile usturătoare este răsplătită cu aprecieri din partea asistenței. După acest moment de distracție colectivă, mireasa este adusă mirelui, iar grăitorul schimbă registrul, în unul grav, care stârnește lacrimi în locul hohotelor de râs. Mireasa, prin glasul grăitorului, își cere iertare de la părinți, familie, prieteni, apropiați, pentru orice greșeli ar fi săvârșit în perioada în care a locuit alături de ei. Cu cât este mai sfâșietor discursul, cu atât grăitorul este mai ”profesionist”.
În copilărie am asistat la mai multe scene de acest fel, când mireasa, familia ei și toată audiența până la urmă lăcrimau copios. Azi, tot mai palide sunt asemenea scene și, atunci când ritualul se mai respectă, emoțiile se pot descătușa fără riscuri prea mari, pentru că există, din fericire, produse cosmetice rezistente la… apă!
Trecuseră câteva zile de la sâmbăta aceea în care Maica îi explicase verișoarei mele de ce claxonează mașinile pe strada principală. Era dimineață, iar la magazinul alimentar venise mașina cu pâine. Negăsind-o pe gestionară, fugise și ea până acasă, șoferul nerăbdător a început să claxoneze insistent. Timișoreanca noastră, bucuroasă că a prins rostul lucrurilor de pe la noi, a exclamat triumfătoare: ”Buni, auzi? Acum o scoate din sat!”
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
