”Misiunea lui Licuţă” de Lică Barbu

139
”Tristețe”, desen de Lică Barbu
”Tristețe”, desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaMotto: Lacrimile unui copil sunt curăţenia gândurilor noastre.  

Într-o dimineaţă, m-am trezit cu tristeţea în braţe. Toate florile erau gri. Toate păsărelele erau negre. Până şi cerul avea nuanţe triste cu lacrimi de ploaie.

Prietenii mei din curte aveau chipuri de monştri. Nici nu am vorbit cu ei. Pufuleţ se tot mângâia pe la picioarele mele, iar eu săream ca ars. Ziceam că-i şarpe. Pe stradă nici nu am ieşit. Zburlita nu m-a căutat. Mai bine! S-ar fi molipsit şi ea. M-am dus în fundul curţii şi am vorbit cu Caramel, cărămida mea cea dragă. Ea ştie multe. E trecută prin foc şi timp, e vocea Pământului. Trebuie să mă ajute. I-am spus pe scurt tristeţea mea şi după câteva clipe am auzit o voce în mine:

Licuţă, nu fi trist!… Nu este grav, în tine este o schimbare. A venit vremea să primeşti misiunea ta pe această planetă. Energia cu care te încarci acum este Începutul. Tristeţea ta este pragul de trecere în acest început.

– Şi ce trebuie să fac, draga mea Caramel?

Nimic. Să fii tu însuţi. Restul vine de la Sinele tău. E scris acolo, în stele. Să ai încredere în ele. Ele te vor călăuzi până la pragul trecerii la o altă misiune. Fii Om, iubeşte Totul, iartă-ţi semenii şi bucură-te din orice, trăieşte secundă de secundă, în orice să pui iubire, dar mai ales, să zâmbeşti, chiar dacă cineva te-a respins, te-a lovit în suflet. Toate aceste stări te vor ajuta să-ţi îndeplineşti misiunea, pentru că eşti trimis aici ca să fii Iubirea. Dăruieşte-o tuturor!

Am intrat în casă şi am încercat să desenez o Lume a mea. Din bucătărie, se auzeau glasurile mamei şi al tatei. Se certau pentru că tata a venit puţin cam băut. Mama întreba de nişte bani, iar tata spunea că a plătit banca pentru un împrumut cu care mi-a cumpărat rechizite. ”Şi nu e o sărăcie că a băut şi el o bere cu colegii”, mă gândeam.

Am înţeles! Nu era greu. Am strâns repejor blocul de desen, acuarelele, creioanele, gentuţa de grădiniţă, costumaşul, pantofiorii, dar şi stiloul magic pe care mi l-a dăruit tata, cu toată dragostea lui, printr-un împrumut la bancă. Cu ele puse într-o sacoşică, am intrat în bucătărie.

– Dragă, tată! Dragă, mamă! Luaţi-le şi să le daţi înapoi la bancă. Eu pot merge la grădiniţă şi fără ele. Mă ajută prietenii. Ştiu să scriu cu mintea, ştiu să desenez cu inima, ştiu să colorez viaţa, am tot ce-mi trebuie. Ce-mi lipseşte? Dragostea voastră îmi este de ajuns.

De undeva, am auzit vocea lui Caramel:

 Bravo, Licuţă! Ai trecut pragul în misiunea ta.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.