A denunța prin râs ideologia sau vreo altă maladie universală reprezintă o probă de foc mereu actuală pentru scenă. Soluția dramatică a exorcizării ororii prin absurd (altfel spus, prin tristețea bucuriei și bucuria tristeții, potrivit formulei lui Ionesco) implică fragilitatea marilor teme, deoarece nu este deloc ușor să găsești tonul potrivit, astfel încât umorul să nu se convertească în ironie inflexibilă.
În luna iunie 2018, a avut loc la Teatrul Național ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca premiera spectacolului ”Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre”.
Regizorul Răzvan Mureșan ne-a demonstrat deja familiaritatea ideatică și receptarea intuitivă a textelor semnate de Matei Vișniec, cu ”Spectatorul condamnat la moarte” (distins cu Premiul ”Mona Marian” pentru experiment și inovație, în stagiunea 2013 – 2014), urmat de ”Richard al III-lea se interzice” (septembrie 2015).
Din cauza unui act ireverențios față de statuia lui Stalin, poetul Sergiu Penegaru (Matei Rotaru) ajunge la închisoare și, beneficiind de un anturaj la fel de cult și de hâtru, organizează scene inspirate din piesa ”Cântăreața cheală” a maestrului Eugène Ionesco, a cărui operă o traduce.
Cesare Pavese nota în jurnalul său următoarele: ”Altădată ideologiile serveau puterea, acum puterea servește ideologiilor.” (21 ianuarie 1940) Spectacolul în cauză ilustrează această teză, prin punerea la zid a două tipuri de ficțiune: ideologia și maculatura limbajului de lemn aferentă acesteia, pe de o parte, libertatea literaturii autentice, pe de alta. Ideologia nu este decât apa murdară care se prelinge pe zidul închisorii, în timp ce Ficțiunea salvatoare e un izvor de apă curată, apărut ca din cerul liber abolit, sau ceața parfumată ce anunță apariția muzei, Cântăreața cheală (Patricia Brad). Condensând realitatea cu o asemenea amploare, Ficțiunea îl determină până și pe directorul închisorii (Adrian Cucu) să nu se mai îndoiască de existența Cântăreței chele. Într-o serie de momente-cheie, vom observa că și Ficțiunea caută Viața, întruchipată de cei ce traduc sau transcriu Visele.
Invitația adresată publicului de a semnala prezența ”rinocerilor” în imediata apropiere ne lansează apelul identificării entităților și a instituțiilor care ne tiranizează. Nu în ultimul rând, ne instigă să ne întrebăm în ce măsură suntem autorii și uneltele acestora, și să visăm în voie la vorba lui Cioran: ”Tot ce e subversiv frizează poezia.” (”Caiete”, I, 15).
Arhiva rubricii Cronica de teatru
