”Naşterea fântânii” de Virgil Matei

308
proza de virgil matei fantana

proza-scurta-leviathan.ro-logoAșa e de când lumea și pământu’, așa-i și la noi în sat: o fântână nu se ridică numai în doi. Sar în ajutor vecinii, neamurile, nașu’, finu’. Așa ni-i scris… 

…De-atâta căldură, nimic nu mai mișcă. Doar o prigorie săgetează cerul sticlos în căutarea unei legendare picături de apă. Fata Morgana își face numărul, în timp ce casele, haturile dintre movilă și pădurea Gineralului dansează lasciv, apărând și dispărând, ici-colo, când-și-când, sub o altă arătare.

– Valea… Capu’… Dealu’…

Virgil Matei
Virgil Matei

Coșul de nuiele, prin mânerele căruia a fost trecut și legat zdravăn un crucioi de căruță, susținut de un odgon gros de patru dește apare, pentru a câta oară, la rasul pământului. De odgon trag patru, cinci bărbați, goi până-n brâu, de pe care sudoarea curge-n valuri. Unul e chiar stăpânul  fântânii, nea Gheorghe a lu’ Grimbir, de pe șoseaua ce duce la Gineral, căruia i-au sărit în ajutor mai mulți vecini, pădureni: nea Gheorghe Negru, nea Ștefan Stefănache, Popici, moș Alexandru Mutu, nea Tudorache Matei, nenea Onu. Pădurenii, gospodari ai Mărtineștiului, cărora Râmnicul Sărat le-a înghițit casele, iar acum își durau acareturi noi în coasta pădurii Proca Mică făceau clacă, se întrajutorau, asa cum obișnuiau de-o viață. Noi, copiii, pe lângă ei, călăream timpul, jucându-ne pe movila de pământ care, de la coș la coș creștea, căpătând o culoare din ce în ce mai spre galben.

– Valea!, strigă din groapă fântânarul, semn că odgonul bine ancorat într-o macara trebuie coborât cu atenție.

–  Capu’!, i se răspunse din buza puțului, atenționând pe cel de jos că trebuie să fie atent, să nu-i scape coșul în cap.

–  Dealu’! e următoarea comandă pe care cei ce sapă în căutarea apei o folosesc, dând de veste celor de sus că trebuie să-și ia treaba în serios.

Acum, când cel de jos nu se mai zărește, comunicarea e ceva mai grea. Trebuie să ridice vocea, răspicat, precis, cu urechile pâlnie la ce spune cel care sapă. Nu-l cunosc, dar, după voce ghicesc meseriașul din el. E impunător chiar: ce zice el de-acolo, din adâncuri e sfânt. Ce mai, e deasupra tuturor!

– Dealu’!

În locul coșului se prinde el. Se trage cu forță, nu glumă. E căldură afară, o zi de sfârșenie, dar el umblă acoperit cu pufoaica. Acolo, jos, e frig. Cere și aprinde o mărășească, îsi dezleagă brâul, aruncă de pe el haina grea și udă și își șterge meticulos sudoarea rece de pe frunte.

Între timp, se pregătește schimbul. Să se fi săpat vreo zece metri, dar aici, în coasta pădurii apa nu se lasă prinsă cu una-cu-două. Ceva mai către nea Vasile Stan e o altă fântână cu cumpănă. Ajutăm și noi aducând de acolo, spetindu-ne, o găleată ochi cu apă rece și limpede. Mă apucă fiorii, gândind la cât mai au de tras oamenii ăștia până la luciul apei.

– Hai!

Și iar: ”Valea – capu’ – dealu’”.

Și iar se schimbă pufoaicele. Numai noi, cei de la suprafață, suntem aceeași, îndurând același soare crunt și neiertător.

Amurgește, s-a săpat cam jumătate, mama Sanda pune de mămăligă, în timp ce căutătorii de apă, după ce au astupat gura fântânii să nu dea vreo lighioană în ea, se spală de noroi, ștergându-se cu sârg în așteptarea unui țoi cu tărie.

Așa e de când lumea, așa-i și la noi în sat: o fântână nu se ridică în doi. Vin vecinii, vin neamurile, vine nașu, vine finu’, n-ai încotro, așa e scris. Fântânarul, un meseriaș din Bogza, e suveran și la suprafață. Dă ordine, face ordine. Îi place, se vede treaba, să fie ascultat, dar și eu mă bucur, atunci când, curios din fire, după ce-l întreb de când sapă la fântâni, îmi răspunde că, de-ar pune cap la cap fântânile pe care le-a ”înălțat” în ultimii douășcinci de ani, de când s-a  apucat de meseria asta, ar ajunge la Bălești, cale de vreo zece kilometri. A săpat fântâni peste tot: aici, la noi în Mărtinești a început pe ulița bisericii la Chinează, apoi, pe șosea, la tata-nașu’ Bondrea, la moș Andrei Staicu, la nea Dobre Matei, la Pașalău, la Chetreanca, a dat cotu’ la ulița morii săpând fântâni la nea Nică Matei, la nea Dumitru Sandu și la moș Stan, la nenea Petrea Matei, la nea Petrea Buzatu, la nea Ion Staicu. Rămâne cu dumicatul în gură atunci când îl întreb despre cum va fi apa aici. Sigur pe el, de parcă-și înfipsese gura în nămol, răspunde:

– Bună, altfel cum. Și limpede!

– Bine, bine, îl jărăghii eu, dar sunt și fântâni rele?

Intrigat de curajul meu, îmi răspunse în doi peri, disculpându-se:

− Nu e vina mea. E a omului. Dacă omu-i rău pe dinuntru… Dar  Gheorghe e om bun. Nici o grijă, are apă bună.

…Lucrul se reia a doua zi, în zori. Din cei de ieri, unii au plecat la rosturile lor. Azi au venit să dea o mână de ajutor nea Goică, văru’ Gheorghe Gheorghiță, nea Ionică a lu’ moș Bădică, cumătru’ Vasile. Forțe proaspete.

− Valea – capu’ – dealu’!

Poruncile se mai succed de câteva zeci de  ori, pământul adunat acum e mai mâlos, mai greu. Iar noi suntem tot mai nerăbdători. La un pas de apă, fântânarul cere o sticlă cu apă. Îi este sete. I se trimite o sticlă cu vin rece. Și un pahar. Așa e rânduiala. Acum se scoate nămol cu apă, oamenii trag și mai greu la odgon, neluând în seamă bătăturile aspre de la degete.

– Valea!

– Capu’! și ne așteptam la comanda următoare, ”Dealu’”. În loc de ”dealu’” auzim un prelung răstit:

– Linișteee!

Cei care nu știam despre ce-i vorba înghețarăm cu sudoarea pe noi. Cei mai de-o vârstă aplecară urechile, așteptând, calm. În jur, o liniște ca-n biserică la popa Zisu. Dupa câteva secunde, care ni s-au părut o veșnicie, un clipocit înfundat, o prăvălire ușoară de mal, o țâșnire a apei ca o curgere de streașină pe o ploaie bogată și cuminte. Asta și era!

– Apă! Am dat de apă!, răsună din adâncuri.

– Ai văzut?, îmi  spune nea Goică, luminat la față, i-a ghicit ogodu’, e ca atunci când fată o vacă sau când un miel vine pe lume, e așa, ca o ușurare…

Sau, de ce nu, ca atunci când o mamă se liniștește după chinurile facerii, ducându-și pruncul la sân – îmi zic în gând. Un prunc botezat cu apă vie dintr-o fântână care nu va seca niciodată.

Dar greul facerii nu s-a sfârșit încă. Gălețile iau acum locul coșurilor. În prima, apar, triumfătoare, sticla și paharul. Apa din sticlă e murdară, dar toți o plimbăm de la unul la altul, minunându-ne de bunătatea apei. Fântânarul e acum în clisă până la brâu, și-a tras cizme pescărești, și-a schimbat pufoaica asudată. E tras și el la suprafață, preț de o țigară. Jos nu prea e aer. Și nici timp. Se coboară tuburile, tuburi din beton care susțin pereții și mențin izvorul curat și nesecat. Patru, cinci tuburi se lasă la apă. Se sapă sub ele și pe lângă ele, fixându-le, mai apoi, cu un meșteșug numai de el știut, dobândit de-a lungul anilor.

– Dealu’!

E ultimul ”deal” pe care-l comandă fântânarul. E ud până la piele, nădușit, grăbit. Se schimbă repede, să nu-l tragă vreun curent, montează apoi tubul de deasupra, îl cimentuiește, după care, rotindu-și privirea prin fumul țigării către noi, mă chemă la el și-mi comandă:

– Tu, ăsta micu’ a ța’ Săndichii, tot te văd că dai roată p’aci. Ia pune  mâna pe cuiul ăsta până nu se întărește cimentuiala și încrustează, să vadă lumea și să vină să-și potolească setea la această ”fântână ridicată  prin grija lui Dumnezeu, de noi, Sanda și Gheorghe Ioniță, zis a lu’ Grimbir, în luna lu’ august 19…”.

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.