Nava Semel – „Câte ceva despre locul în care se află ei”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

26
nava semel cronica de gheorghe mitetineanu

cronica de teatru logo leviathanNava Semel era urmașa unei familii din România. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl ei a fost șeful rezistenței evreiești din capitala țării, iar în 1946 a imigrat în Israel, pe atunci încă neconstituit ca stat – asta s-a întâmplat doi ani mai târziu. Nava, al cărei frate este celebrul și foarte îndrăgitul cântăreț israelian Shlomo Artzi, a fost soția lui Noam Semel, legendarul manager de teatru care a condus timp de 25 de ani Teatrul Cameri. Nava a trecut în lumea umbrelor în 2017, la vârsta de 63 de ani, doborâtă de un cancer. A lăsat în urma ei trei copii, opt romane, un volum de poezie, câteva piese de teatru, cărți pentru tineret. Best-seller-ul ei din 2001, Și șobolanul a râs, a fost jucat la Teatrul Național din București și, în 2008, în cadrul Festivalului de la Sibiu. Îmi îngădui să interpretez înscrierea în repertoriul Teatrului Național Habima a piesei Navei Semel drept un gest de pietate, drept un omagiu adus acestei personalități excepționale.

Despre morți numai de bine, spune un vechi adagiu; dar asta e o poruncă nu tocmai lesne de îndeplinit. Piesa Navei Semel e toată bune și nobile intenții, dar e puțin probabil să mai intereseze pe cineva peste încă două decenii. Informația istorică pe care o oferă textul e puțină, și prezentată într-o formă mult imperfectă.

În Câte ceva despre locul în care se află ei, acțiunea piesei se petrece în 1949, un an după întemeierea statului Israel, într-o perioadă de cumplită sărăcie a întregii țări. Centrul istoriei îl ocupă familia Boim (Baum) din România – mama, un fiu însurat, Nissan, pe punctul să devină a doua oară tată (Nissan este muzicant, dar nu-și poate exercita profesiunea, fiindcă a rămas fără trompetă, așa că lucrează în construcții), nevasta acestuia Gitta, care a supraviețuit Holocaustului în Polonia, unde a deprins obiceiul de a-și face tot timpul, creștinește, cruce (ceea ce îi exasperează pe toți ceilalți) și care i-a născut deja un copil, pe Avihai; acesta are, în principiu, numai cinci ani, dar pe scenă apare, inevitabil, ceva mai în vârstă. Vecinii familiei Boim sunt veniți din Salonic, o mamă văduvă și o fată la vârsta măritișului. Amândouă familiile urmăresc obsesiv, prin radio, știrile despre eventuale neamuri ale lor care-și caută rude neștiind „locul în care se află” acestea.

Avram, cizmarul cartierului, se îndeletnicește nu numai cu reparațiile încălțărilor tuturor vecinilor, ci și cu un comerț suspect – procură alimente altminteri foarte greu de procurat și încearcă să se însoare cu fiica mamei venite din Grecia. Până la urmă asta, desigur, nu se întâmplă, fata își găsește o pereche cu mult mai potrivită.

Spectacolul se desfășoară fără pauză cam o oră și 40 de minute și evocă eforturile celor două familii de a supraviețui, diversele mici incidente care punctează cotidianul existenței lor. Soțul doamnei Boim apare, după 25 de ani, din Statele Unite, pentru ca nevasta care l-a așteptat înfrigurată un sfert de secol, să-l anunțe cu calm că dorește să divorțeze, ceea ce se și întâmplă. Dar prosperul american (posedă chiar un Chevrolet!) i-a adus în dar fiului său o trompetă, așa că acesta se poate întoarce la meseria lui, în domeniul artistic.

Totu-i bine când se sfârșește cu bine. Au fost, firește, dificultăți și drame, dar oamenii de treabă parvin, chiar ciondănindu-se între ei, să le depășească. Viața merge înainte. Și binele țării precumpănește.

Scrierea Navei Semel mânuiește abil tot felul de clișee, o sumedenie de clișee, cele mai multe provenind, vai!, din melodrama clasică. Câteva – din cinematografia neorealistă italiană. De doi bani speranță, vă mai amintiți? Nimic în textul piesei nu-mi apare ca scandalos, însă ansamblul nu creează un peisaj de epocă veridic (și complex), așa cum presupun că ar vrea și nici caractere autentice care să îmbine memorabil lumini și umbre. Acțiunea se urmărește ușor și creează sentimentul – pentru mine personal foarte enervant – că tot ce se petrece pe scenă se înțelege de la sine…

Aia Kaplan a elaborat „formula de spectacol” și a regizat montarea, așa scrie pe site-ul Teatrului Habima (programe, firește, nu erau la a doua reprezentație) – inclusiv decorul, presupun, cu aceeași habotnică grijă să nu clintească nici un clișeu de la locul lui. Un bufet instalat la înălțime, pe un practicabil, aduce în acest context o notă deosebit de originală… Componentele auxiliare ale spectacolului urmează aceeași bravă linie.

La fel, jocul actorilor respectă toate regulile fundamentale ale profesiunii lor, cu un meșteșug exemplar și fără să atingă nicio singură fracțiune de secundă vreun fior autentic de emoție.

Cele două roluri centrale sunt interpretate de Sandra Sadeh (d-na Boim) și de Ruby Porat Shoval – plasatoarele te informează prompt asupra acestui fapt. Nu jur că am văzut bine de unde ședeam, dar cred că amândouă actrițele poartă în spectacol peruci, ambele peruci urâte cât să te urmărească apoi, noapte de noapte, în coșmaruri (peruci – Osnat Saghi).

În privința majorității celorlalte roluri, Teatrul Național Habima a jucat o festă nu tocmai plăcută spectatorilor săi: la a doua reprezentație spectacolul încă nu avea, precum spuneam, program… Am dat o sumedenie de telefoane la teatru, dar nimeni, de la niciun serviciu, nu a putut să-mi ofere informațiile cerute. Ar fi trebuit să-l menționez în articolul meu pe actorul care joacă rolul cizmarului afacerist, pentru că în interpretarea lui personajul are un ce de adevăr în el. Cred, dar fără să fiu absolut sigur, că pe soțul care, după un sfert de secol, se întoarce prosper din „Americhe” îl joacă, elegant, Igal Sadeh – aducând o trompetă muzicianului din familie; actorul izbutește să-și păstreze prestanța în rolul unei nimicnicii patente, care un sfert de veac și-a uitat familia, dar a făcut avere, iar acum pare chiar surprins că rudele nu-l acceptă din nou printre ele.

E foarte neplăcut să trebuiască să-ți recunoști neputințele. Nu văd cum aș putea explica cititorilor mei starea de frustrare pe care mi-a produs-o acest spectacol. Aparent totul – sau aproape totul – e acolo, cum se spune, „în regulă” și cele o sută și ceva de minute ale montării trec repede și ușor. Dar nici piesa, nici montarea nu spun absolut nimic nou, cât de cât relevant, nici creierului, nici inimii mele. Când și când câte-o lozincă patriotică vine să suplinească această absență totală de adevăr și de viu din spectacol. El va avea, probabil, succes, fiindcă sunt mulți plătitori de bilete de teatru dornici să poată povesti când ies în lume că au văzut recenta premieră de la Habima care le-a și plăcut, întrucât i-a sentimentalizat, fără să le solicite deloc, dar chiar deloc, nici mintea, nici sensibilitatea.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.