”Năzdrăvanul” de Cristina Gabriela Covaliu

Într-un orăşel de mult uitat de lume, la poalele unui munte înalt, înconjurat de o pădure mare şi întunecoasă, trăieşte un băieţel pe nume Alin, cu care nimeni nu vorbeşte, iar părinţii săi sunt mereu supăraţi pe el, fiindcă nu îi ascultă deloc. Vă voi spune în curând, dragi copii, care este motivul.

Alin are ochi mari, albaştri şi părul roşcovan şi ondulat. El merge la şcoală cu toţi copiii, învaţă bine, în fiecare zi stă în bancă şi răspunde frumos la ore, dar nici un copil nu îi adresează nici un cuvânt. Apoi băiatul merge cu ghiozdănelul în spate până acasă, unde îşi face temele şi… iese la joacă…

Dar joaca lui nu este una oarecare.

– Alin, iar te duci afară să necăjeşti animalele? strigă mama îngrijorată.

– Nu le necăjesc, mămico. Îmi caut un animal de companie.

– Da, dar nu le mai prinde în cursă! strigă mama din prag, supărată.

Şi băiatul pleacă încet-încet spre pădurea de lângă casa lui, fiindcă vrea cu orice preţ să îşi găsească un prieten. De aceea părinţii, precum şi copiii de la şcoală, sunt supăraţi pe el, fiindcă i s-a dus vestea că necăjeşte animalele pădurii şi nu le lasă în pace, pune mereu capcane, prinzându-le lăbuţele şi rănindu-le. Băiatul speră în acest fel să prindă un animăluţ pe care îl va duce acasă şi îl va face prietenul lui, ţinându-l în casă şi având grijă de el.

Vestea merge ca fulgerul şi ajunge şi la animale care, speriate, îşi dau de veste să se ascundă fiecare pe unde poate.

– Fugiţi, fraţilor, iar vine Alin să ne necăjească! spune veveriţa de sus din copac.

Jderul şi bursucii fug speriaţi care încotro, pe la puii lor. Până când şi ursul care este mare, blănos şi negru, strigă înfiorat:

– Atenţie la capcane, ele sunt deja puse, şi ne vor prinde lăbuţele!

– Oare de ce nu ne lasă în pace? se întreabă în cor animalele pădurii. Ce vrea de la noi?

– Uite, eu sunt supărat fiindcă toată iarna am hibernat, iar acum, în primăvară, am nevoie de mâncare pentru mine şi puii mei, răspunde ursul. Trebuie neapărat să culegem zmeură, fragi şi mure şi nu putem din cauza lui Alin. Zilele trecute, puiul meu cel mic şi-a prins lăbuţa într-un laţ şi mi-a trebuit ore întregi ca să îl desfac, iar acum stă bolnav şi trist în bârlog, cu lăbuţa umflată. Eu, dacă îl mai văd pe aici, o să îl mănânc.

– Şi unul dintre puii mei a fost prins într-o capcană, spune şi vulpea. Un laţ i s-a înfăşurat de gât şi acum stă prins acolo, nu am putut să îl eliberez. Sunt foarte supărată, iar dacă îl prind, o să-i dau o lecţie pe care nu o va uita prea uşor!

Auzind mare sfadă în pădure, lupul iese şi el, făcându-şi curaj să vorbească cu suratele lui.

– Acum mai mult ca niciodată trebuie să fim uniţi cu toţii şi să îi dăm o lecţie prichindelului, dacă îl prindem. Aici viaţa în pădure nu e deloc uşoară, noi trebuie să ne hrănim puişorii, să avem grijă de ei, să alergăm după mâncare. Eu am umblat toată iarna prin viscol şi ger, până mi-au îngheţat lăbuţele, ca să pot prinde ceva de mâncare, să îmi hrănesc puii. Dacă aş fi călcat într-o capcană, ei ar fi murit de foame.

Stând la sfat, toate animalele pădurii se adună unele lângă altele: cerbi, căprioare, veveriţe, arici, bursuci, jderi, urşi, vulpi, lupi, fiind acum cu toţii prieteni împotriva unui singur inamic: băiatul roşcat, care de ani de zile nu le dădea pace.

– Îl vom prinde şi îi vom da o lecţie, spune şi lupul, supărat la culme. Să fiţi pregătiţi! Probabil că astăzi va veni din nou în pădure.

În timpul acesta, băiatul năzdrăvan păşeşte pe poteca ce duce spre munte, având la el o praştie, un băţ, mai multe pietre şi un arc cu săgeţi de lemn, sperând în felul acesta să îşi facă un prieten. Dar cum este posibil să vâneze un prieten cu praştia şi cu arcul cu săgeţi? El nu o ascultase pe mama sa când îi spusese că trebuie să îşi facă din animale prieteni, nu duşmani, iar un prieten se câştigă prin încredere şi bună purtare, încetul cu încetul. De aceea nici copiii, la şcoală, nu îi vorbeau, fiindcă ştiau cu ce se ocupa năzdrăvanul. Şi ei, la şcoală, îl rugaseră să nu mai meargă în pădure să vâneze.

Fiind o zi superbă de vară, soarele străluceşte cu putere, trimiţându-şi razele printre frunzele verzi ale pădurii, luminând pământul care este încărcat de flori frumos colorate: albăstrele, gălbenele, în care gâzele, buburuzele şi albinele zboară nestingherite de nimeni, bucurându-se de frumoasa privelişte oferită de minunata natură. Dar, ca la un semn, nu o vijelie se apropie, ci năzdrăvanul cu păr roşcat, care începe să tragă în stânga şi în dreapta cu arcul lui după tot ce mişcă.

Degeaba încearcă fluturaşii să îl abată din calea lui, zburându-i pe lângă faţă şi degeaba albinele vor să îl înţepe, pentru a uita de planul său năstruşnic. El nu se dă în lături aşa uşor şi merge cu paşi mari şi repezi, fiind nerăbdător să îşi atingă ţelul: astăzi îi trebuie neapărat un prieten, pe care o să îl vâneze şi o să îl prindă, indiferent dacă albinele îl vor înţepa sau nu.

– Astăzi neapărat trebuie să îmi găsesc un prieten, se gândeşte Alin. Poate prind un iepuraş sau, de ce nu, o căprioară, o veveriţă sau un jder. Sunt singur şi nu mai pot trăi aşa. Vreau un animal de companie!

Şi pus pe treabă, grăbeşte pasul spre prima vietate ieşită din vizuină. Acesta este un iepuraş mic şi sfios care tremură de frică şi care tocmai ieşise să îşi caute mama. El fusese prins mai demult în laţul băiatului, dar mama sa reuşise să îl elibereze. De frică, stătuse multe zile şi nopţi în culcuș, nemaivrând să vadă lumina zilei. Dar acum, tocmai când îşi făcuse curaj să iasă, năzdrăvanul ajunsese din nou în pădure.

– Au, lasă-mă în pace! strigă iepuraşul mort de frică. Dă-mi drumul, băieţaş!

Mama sa apare imediat dintr-un tufiş şi, ca la un semn, îşi prinde de ceafă puiul, băgându-l din nou în vizuină.

– De ce fugiţi? întrebă roşcatul. Vreau să vă duc acasă la mine! Am acolo morcovi pentru voi.

Dar deodată întreaga pădure se înnegreşte de mulţimea de animale ce veneau către el, zguduind pământul, răvăşind frunzele şi făcând o hărmălaie de nedescris. Odată cu ele şi păsările pădurii încep să croncăne şi să ciripească, venind în ajutorul animalelor. Până şi soarele se ascunde după nori, întunecând pământul, fiindu-i parcă şi lui frică de ce avea să urmeze.

Alin rămâne încremenit, neaşteptându-se să fie întâmpinat astfel. Acum lui îi era frică, el era cel care va fi prins ca într-o capcană de unde, poate, nu va mai reuşi să scape.

– Aoleu! Ce vreţi de la mine? spune băiatul, încercând să arunce cu praştia în urs.

Dar acesta înaintează liniştit către roşcovan şi scoate un urlet înfricoşător.

– Zilele trecute mi-ai prins puiul cel mic într-un laţ şi i-ai rupt lăbuţa. Plânge şi acum în vizuina lui, neputând să mai meargă şi să se joace cu fraţii lui.

– Şi eu am puiul prins în capcană, spune vulpea, şi nu am putut să îl dezleg nici acum, după ce vânez, îi duc mâncarea acolo, ca să nu moară de foame. Stă captiv de zile întregi în cursa ta, năzdrăvanule! Sunt foarte supărată şi am să te mănânc acum!

Auzind zarvă mare, lupul îşi face loc printre animale, şi ieşind în faţa băiatului, îi strigă supărat:

– De ce eşti rău, copile? De ce ne necăjeşti? Ce treabă ai cu noi? Şi puiul meu suferă din cauza ta. Şi eu am să te mănânc!

La auzul acestor cuvinte, Alin spune cu glas tremurând:

– Vă rog, lăsaţi-mă în pace, voi îndrepta tot răul ce vi l-am făcut. Am vrut doar să găsesc un prieten, un prieten adevărat, care să stea cu mine în casă şi să se joace, şi nu am ştiut cum să fac. La şcoală copiii nu îmi vorbesc, sunt foarte singur. Unde este puiul tău, roşcato? Voi merge să îl eliberez. Îi voi desface chiar acum laţul de după gât şi voi strica toate capcanele pe care le-am pus în pădure. Numai, vă rog, să mă iertaţi, nu îmi faceţi rău. Părinţii mei mă iubesc şi vor plânge după mine, se vor îngrijora dacă nu mă întorc acasă.

– Şi noi suntem îngrijorate când puii noştri nu vin acasă şi sunt prinşi de copiii răi, şi noi îi iubim şi avem grijă de ei, răspund animalele în cor. Cu greu le asigurăm hrana, vânăm tot timpul prin pădure, pe vreme rea sau bună, pe ploi şi pe zăpadă, pe fulgere şi pe furtună, pe îngheţ sau pe caniculă. Noi ne ducem greu traiul aici, fiindcă nu avem ce să mâncăm şi de multe ori puii noştri mor de foame.

– Vă voi ajuta eu, spune năzdrăvanul. Voi aduce eu merinde în pădure, pentru toată lumea. Nu am ştiut că o duceţi aşa de greu.

Roşcata îl îndrumă pe băiat spre puiul său care e prins în laţ, Alin îi desface sârma neagră şi grea din jurul gâtului, care îl ţinea ţintuit la pământ, iar acesta fuge lângă mama sa, mulţumind băiatului.

Ursul îşi scoate din vizuină puiul şi îl aduce în faţa băiatului, să vadă ce păţise zilele trecute: lăbuţa lui se umflase aşa de mult, încât acesta nu putea să mai meargă. Era roşie, zgâriată şi plină de sânge, iar puiul de urs putea să moară.

– Am să te mănânc! spune ursul supărat la culme.

– Stai un pic, ursule, stai să îţi spun! Puiul tău nu va muri, eu voi aduce imediat bandaje şi pansamente, medicamente şi alifii pentru lăbuţa lui, dacă îmi dai voie să plec acum acasă. Promit să mă întorc repede şi să vă aduc şi mâncare.

– Nu avem încredere în tine, spun animalele, eşti un băiat rău!

– Mâine te poţi întoarce cu o praştie să ne omori din nou puii, spune lupul îngândurat.

– Atunci puteţi veni cu toţii la mine acasă, staţi în curte şi eu vă voi aduce cele de trebuinţă, fără ca nimeni să fie rănit sau lovit. Părinţii mei iubesc animalele, dar eu nu i-am ascultat şi acum îmi pare foarte rău, spune năzdrăvanul cu lacrimi în ochi, lăsând jos, încetişor, pietrele, praştia şi săgeţile. Am greşit, sunt vinovat…

Oare  ce se va întâmpla? O va păţi Alin sau nu? Îl vor lăsa animalele să plece? Sau se vor răzbuna pe el?

Dar vietăţile din pădure sunt bune şi îl vor elibera, cu condiţia ca niciodată să nu le mai deranjeze liniştea. Cei bolnavi se încumetă şi cred în cuvântul lui, urmându-l până acasă, în speranţa că le va îngriji rănile provocate tot de el. Ursul, vulpea şi lupul merg alături de băiat până la casa acestuia şi îl așteaptă. Năzdrăvanul intră în casă şi vine cu mâncare, cu bandaje şi medicamente, îngrijindu-le rănile provocate de el şi cerându-şi iertare.

Animalele pleacă apoi spre pădure, însă a doua zi de dimineaţă, când Alin se pregăteşte să plece spre şcoală, găseşte în curtea lui alte vietăţi venite pentru ca el să le îngrijească şi să le hrănească şi pe ele. Pesemne vestea s-a dus repede, ca vântul şi ca gândul, şi acum băiatul are nu un prieten, ci zeci de prieteni care aşteaptă o mângâiere de la el. După ce le oferă mâncare, năzdrăvanul pleacă grăbit spre şcoală, iar acolo o altă mare surpriză îl aşteaptă. Toţi copiii din clasă încep să îi vorbească, să îl mângâie şi să îl îmbrăţişeze pentru fapta lui de dimineaţă, căci aceştia, mergând spre şcoală, au văzut animale în curtea lui şi l-au văzut cum le hrăneşte şi le îngrijeşte. Deci acum el are şi la şcoală o mulţime de prieteni, cu care poate să se joace şi să schimbe păreri legate de animale. Mai mult, aceştia îl roagă frumos pe Alin să îi lase şi pe ei în curtea lui, să admire vietăţile pădurii, în felul acesta învăţând mai uşor despre ele pentru ora de biologie. Intrând în contact cu animalele, copiii le pot cunoaşte, le pot mângâia blăniţa moale şi pot învăţa o mulţime de lucruri despre traiul lor din pădure. Şi părinţii lui Alin sunt foarte mulţumiţi de el. Mama acestuia era foarte îngrijorată, fiindcă este medic veterinar şi ar fi dorit ca băiatul ei să îi urmeze meseria, salvând animalele, nu chinuindu-le, punându-le capcane, rănindu-le. Acum este convinsă că fiul ei va avea mereu grijă de ele, aşa cum ea şi-a dorit dintotdeauna. Deci îi pune băiatului la dispoziţie o serie de medicamente, bandaje şi alifii pe care le-a adus de la cabinetul său veterinar şi îl ajută de fiecare dată să le împartă mâncare şi medicamente, pentru ca acestea să îşi poate duce traiul liniştit în pădure. Până acum, mama băiatului avea grijă doar de animalele domestice din orăşel, de câini, pisici, porci, vaci, capre, oi, iar acum este fericită că are posibilitatea să verifice şi starea de sănătate a animalelor din pădure, pe care ea nu ar fi avut ocazia să le consulte singură niciodată, fără ajutorul fiului său. Acum este singura care se poate mândri că a vindecat un urs, o veveriţă, o vulpe sau un iepuraş, iar oamenii o felicită şi pe ea şi pe fiul ei pentru faptele bune pe care le fac. Zilele trec, totul decurge în linişte, animalele sunt fericite, făcând în fiecare dimineaţă coadă în faţa porţii lui Alin, până într-o zi, când acestea vin foarte îngrijorate la el şi îi spun despre nişte oameni care au venit în pădure cu multe utilaje zgomotoase, începând să defrişeze, să taie pomii şi să le distrugă căsuţele, iar ei acum nu mai au unde să se ascundă, copacii rămânând din zi în zi mai puţini. Băiatul vorbeşte cu părinţii săi, care la rândul lor vorbesc cu oamenii din oraş, gândindu-se cum să facă să împiedice dezastrul ce avea să urmeze.

– Mamă, tată, mergeţi prin oraş şi daţi de veste! Vom rămâne fără pădure! Utilajele de tăiere au sosit şi defrişarea a început.

Oamenii nu pot trăi fără verdeaţă, fără aer curat, fără pădure şi fără animalele care o populează. Pădurea este un izvor de sănătate pentru oameni, fără ea aceştia nu ar putea supravieţui deoarece aerul curat va înceta să mai existe şi poluarea se va face simţită. Pădurarii vor să o taie pentru a o folosi în scop agricol, dar defrişarea iraţională poate duce la un mare dezechilibru în natură datorită dispariţiei speciilor de plante şi animale. Defrişarea pădurilor cauzează poluare care în orice condiţii s-ar manifesta, poate fi o acţiune agresivă asupra mediului înconjurător. Pădurea ne oferă nouă, oamenilor, protecţie, aer curat, sănătate şi linişte, asigurând un mediu corespunzător, contribuind chiar şi la însănătoşirea oamenilor bolnavi datorită oxigenului, având de asemeni şi un filtru bacterian.

Ca la un semn, soarele parcă intră în nori, iar cerul se întunecă, începe să fulgere şi să tune, parcă zgâlţâind munţii care strălucesc la lumina fulgerelor care alunecă în cruciş şi de-a curmezişul pe cer. O furtună năpraznică se abate asupra oraşului, rugându-i parcă pe pădurari să nu mai taie pomii şi să se oprească, dar tractoarele înaintează încet-încet, neţinând cont de nimic.

Copiii de la şcoală vin alături de Alin, însoţiţi de părinţii lor şi de întreg oraşul, cu toţii fug în pădure şi fac un cordon de jur împrejurul ei, încercuind-o şi punând plăcuţe pe care scrie “Nu defrişaţi”. Printre fulgere şi tunete, vocile lor se fac auzite. Tractoarele se opresc, iar muncitorii pleacă pe la casele lor, răpuşi de ploaie şi opriţi de orăşeni. Pentru moment, aceştia au izbutit să ocrotească pădurea, dar pe viitor cine ştie ce se va întâmpla? Animalele se întorc pe la scorburile lor, iar soarele răsare vesel.

– Să mergem şi noi pe la casele noastre, spune Alin, vom vedea ce va mai urma.

Peste numai o săptămână, vuietul utilajelor se face auzit până la casele copiilor din micul oraş. Toată lumea sare speriată din somn, se îmbracă în grabă şi aleargă către pădure. Animalele îi aşteaptă pe oameni la fel de nerăbdători ca şi zilele trecute, fiindu-le teamă pentru viitorul lor, al tuturor.

Ursul se oferă să îi urce pe copii în pom, şi aceştia păşesc pe spinarea lui, făcându-şi vânt către crengile înalte, unde rămân mult timp, făcând semne către oamenii cu buldozere şi tractoare ce vroiau să defrişeze pădurea.

Părinţii acestora se aşează la baza copacilor, strângându-i în braţe şi ocrotindu-i cu propriul corp. În felul acesta nimeni nu va mai putea pune jos nici un pom, nu va mai putea rupe o crenguţă.

Lupii stau şi ei lângă părinţii copiilor, mârâind către cei care vroiau să distrugă codrul în care s-au născut, codrul în care şi pe viitor îşi vor creşte puii. Înspăimântaţi, muncitorii pleacă, lăsându-se păgubaşi, gândindu-se că această pădure este un loc sacru de care ei nu trebuie să se mai atingă niciodată.

– Bravo, am reuşit din nou! strigă copiii fericiţi. Natura a scăpat şi de data aceasta, iar pădurea va dăinui de-a pururea!

Alin nu numai că şi-a făcut mulţi prieteni, dar a reuşit să salveze şi pădurea care este cea mai complexă comunitate de viaţă terestră.

După ce părinţii copiilor au acţionat alături de ei împotriva defrişării, orăşelul în care trăieşte Alin este liniştit, având aer curat, apă limpede, potabilă, iar pădurea a fost declarată arie protejată, deci nici un utilaj nu va mai încerca să le distrugă pădurea minunată.