Zilele trecute, citind, fără vreun scop anume, din ce mai scrie lumea pe rețelele de socializare, îmi apare un text destul de lung cu titlul Nordul este adevărata Portugalie.
Știu despre faptul că în nord oamenii sunt mai conservatori, că au păstrat tradițiile mai bine decât cei din alte regiuni ale țării, lucruri pe care le-am mai auzit pe la portughezi.
Fiind străină, deși au trecut peste două decenii de când trăiesc între ei, pentru mine acest aspect nu a avut vreodată prea mare importanță. Îmi place poporul acesta pentru liniștea lui, în general.
Dar textul pe care l-am citit m-a făcut să înțeleg că noi, oamenii, suntem toți cam la fel.
Faptul că unele regiuni au fost și sunt mai favorizate, așa cum și unele națiuni, chiar trebuie să genereze dezbinare? Mai ales între frați? Mi-a lăsat un gust amar și o temere în ce privește viitorul nostru ca ființe umane.
Vanitatea, se spune din timpuri străvechi, a făcut ca cel mai frumos și mai inteligent înger să cadă din grația divină și tot bătrânii spun că este începutul tuturor relelor pe care le poate face un om.
Suntem, că recunoaștem sau nu, părți ale unui Creator, indiferent că îl numim Dumnezeu, Allah, Energie Cosmică sau orice altceva. Orice om are îndoieli cu privire la o altă viață dincolo de aceasta, dar, fiecare, în sinea lui, măcar într-un colț micuț, simte că nu se termină totul aici, că nu suntem doar materie biologică.
Nimeni nu poate ridica piatra, nici eu nu o fac. Toți am avut și avem momente de orgoliu, de discriminare, acestea vin fără să le chemăm. Vin din experiențe, din educație, din înclinarea noastră nu doar spre bine, ci și spre rău. Dar putem să ne trezim, să ne dăm seama că greșim, măcar că mâine cădem iar și iarăși ne trezim. E ceva, e mai mult decât nimic, mai mult decât deloc și niciodată.
Citind textul cu atenție, curiozitatea m-a împins să văd reacțiile celorlalți și, ca întotdeauna, au fost păreri pro și contra.
Cei mai vocali erau grupul care susținea afirmațiile autorului: că insulele sunt și cam atât, că sudul nici nu e portughez, că Lisabona este internaționalizată, că regiunea dintre sud și Lisabona aproape nu există și multe altele la adresa tuturora acestora.
Eram un spectator care asista la un fel de piesă de teatru în trei acte, primul act fiind jucat de cei care își umflaseră pieptul că sunt mai cu moț.
Al doilea act a fost jucat de cei care s-au simțit jigniți. Aceștia nu aveau pieptul umflat, ci mărgele roșii de furie. Din discriminați, se transformaseră, la rândul lor, în discriminatori.
„Dar de ce voi, nordicii, veniți în vacanță în sud?”
„Lisabona este Portugalia, nu mai aiurați!”
„Sunt din Alentejo și mă mândresc, suntem muncitori și suportăm cu stoicism clima de aici!”
„Insularii sunt cei care au rămas portughezi, deși sunt rupți de continent.”
„Ce aberații! Sunteți nimic!”
Cam așa au sunat replicile lor.
Dar, în sfârșit și Slavă Domnului că a fost și al treilea act. Un șir de oameni, e adevărat, mai puțini decât cei dinainte, dar uite că ei încă există și încă vorbesc. Au fost cei care au sesizat nuanța: discriminare, dezbinare. Am citit cu plăcere și cu un sentiment de ușurare fraze ca:
„Toți suntem portughezi, terminați-o cu prostiile.”
„Eu consider că suntem toți frați, că ne curge același sânge prin vene.”
„Portugalia înseamnă tot teritoriul țării, iar portughezi suntem toți, oriunde ne-am afla.”
„Potoliți-vă, nu mai dezbinați poporul!”
Această întâmplare mi-a amintit că se vehiculează tot mai des cum că ar cam veni timpul sfârșitului. Unii o spun pe un ton apocaliptic, alții ca pe o constatare, dar majoritatea spun același lucru.
Nu sunt adepta teoriilor conspirative, conștientizez faptul că suntem prea mici să știm adevăruri mari, dar, ca și voi, nu pot să nu văd încotro ne îndreptăm.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
