„Ne-o căutăm cu lumânarea (4)” de Dori Lederer

69
pandemie dori lederer portugalia

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roSunt o persoană optimistă, atât de optimistă încât, destul de des, cunoscuții mă numesc visătoare. Sunt oameni care-mi spun că ochii mei îi văd mai buni și mai frumoși decât sunt.

Și îi înțeleg. Nici eu nu mă simt atât de bună cum mă văd cei care mă îndrăgesc. Partea întunecată din noi ne face să uităm de partea luminoasă. Dar când cineva reușește să ne vadă acea lumină lăuntrică, ea începe să câștige teren. Dacă ne-am aminti mai des unii altora că putem mai mult, că putem fi mai buni, am avea toți de câștigat.

Să presunpunem că ești un om sănătos care trăiește în mijlocul bolnavilor, cum e cazul celor care lucrează în spitale. Dacă suferințele lor nu îți umbresc fericirea, dacă nu faci tot ce ține de tine să aduci alinare, atunci nu prea ai ce căuta acolo.

Asta mă duce cu gândul la pandemia care abia s-a sfârșit și care a fost încă un prilej de a se împărți omenirea în două. Și pe bună dreptate. Ne este mai ușor să ascundem sub covor decât să scoatem gunoiul afară. Greșelile unora aduc pedeapsa asupra tuturor, din păcate.

Oamenii au privit îndurerați cum cei dragi mureau cu zile. S-au sistat tratamente vitale, s-au amânat periculos de mult operații, pur și simplu, în afara unui virus n-a mai existat nimic care să amenințe viețile omenești. Și așa s-a ajuns la dezbinare. Ordinele au venit de undeva de sus și nimeni nu avea voie să le ignore. Dar trebuie să recunoaștem că, din prea mult zel, s-a exagerat.

Și nu doar în spitale, ci peste tot. Îmi amintesc că trecuse aproape un an de la declanșarea pandemiei și am mers undeva, la un ghișeu, să rezolv o problemă. Funcționara, în spatele unui plastic gros, vorbea ceva ce era imposibil de înțeles. După numeroase încercări, o văd că scoate o mască, încă una și, de sub a treia, scoate un pansament muiat în vreun dezinfectant. Abia apoi am reușit să pricep ce spunea. Dumnezeule mare, chiar așa?

Am văzut, citit și auzit multe, ca voi toți, de altfel. Oameni revoltați de durerea pierderii celor dragi blestemând medicii să moară singuri, medici blestemând oameni să ajungă pe mâna lor. Doamne!

La început, circula o idee care suna cam așa: „Vom ieși din asta mai buni”. Din păcate, perioada aceea a scos din noi tot ce era în adânc, bine ascuns: frustrare, avariție, vanitate, nerăbdare, revoltă, dar mai ales, lipsă de credință. Parcă o putere nevăzută ne-a pus la încercare, iar noi am eșuat. În loc să ne unim, ceva ne-a dezbinat. Din nou și nu pentru prima, dar nici pentru ultima oară.

Sunt conștientă că lucrurile sunt mult mai complexe decât par, că suntem prea mici pentru adevăruri mari, dar tabloul general în care ne-am aflat ca omenire, n-a înfățișat un peisaj liniștitor.

Un omagiu înlăcrimat celor răpuși, un gând și mai înlăcrimat celor care încă îi plâng.

Vom fi învățat ceva din cruda experiență? Vom fi înțeles că virusul, indiferent de unde și cum a venit, a reușit să ne facă să vedem de ce suntem capabili când suntem amenințați cu moartea?

Dar credința, în tot acel timp în care ne-am purtat ca niște animale încolțite, unde ne-a fost? A fost la mulți oameni care nu și-au pierdut mințile. Oameni și dintr-o parte și din alta, însă puțini în comparație cu majoritatea. Prea puțini, totuși o fi suficient pentru ca optimismul să nu fi pierit cu desăvârșire din lume?

Va urma

Portimão, Portugalia

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.