Nissim Aloni (1926 – 1998) a fost un foarte cunoscut dramaturg și traducător israelian, încununat cu numeroase premii, laureat în 1996 al prestigiosului Premiu Israel pentru teatru. Câteva din lucrările lui pentru scenă au dobândit statut de scrieri clasice, și revin adesea în repertoriul teatrelor și al școlilor de teatru, la fel și câteva din traducerile lui, unele distinse cu premii (”Othello”, de pildă). S-a afirmat și ca regizor. Ca dramaturg, a fost puternic influențat de teatrul suprarealist și de teatrul absurdului.
Teatrul Khan de la Ierusalim, care promovează cu consecvență valorile recunoscute ale dramaturgiei naționale, a montat piesa din 1993 a lui Nissim Aloni, ”Napoleon – viu sau mort!” Textul este, în fond, un pretext pentru o fantezie scenică delirantă și, așa stând lucrurile, e foarte greu, de fapt, e imposibil de povestit. Secretariatul literar al teatrului a încercat un rezumat al subiectului pentru a face cunoscut spectacolul pe site-ul instituției. Mă folosesc de acest rezumat fără să-mi fac scrupule.
Un scurt prolog prezentat de un zanni introduce spectatorii în regula de joc a teatrului în teatru. Ce vor urmări ei în continuare? Împăratul Napoleon Bonaparte evadează din lumea umbrelor, dornic să se întoarcă pe pământ, în secolul al XIX-lea, cu scopul de a drege marea greșeală a vieții lui, invadarea Rusiei. Demonii de pe lumea cealaltă, conduși de domnitorii acelei lumi, Lilith și baronul Samedi, pornesc pe urmele lui. Încercând să-l oprească pe răposatul Napoleon, cei doi răspândesc pe pământ mai mulți Napoleoni, ca să-l deruteze pe cel evadat din infern, să-l istovească și să-l poată aduce înapoi în iad.
În acest punct intervin în poveste mai multe alte personaje din commedia dell‘arte, nu însă cu funcțiunile lor originale – trei Pulcinelle sunt de meserie prostituate și apte să comită un asasinat (în spectacol una dintre Pulcinelle e un bărbat în travesti), Brighella este un ucigaș cu simbrie cu care Mafia napolitană a încheiat un contract ca să-l ucidă pe Napoleon și care umblă prin Europa în căutarea împăratului. Etc., etc., etc. Finalmente, Napoleon cel evadat din infern e adus înapoi acolo, iar Brighella se sinucide – doar ca să se întoarcă iar la viață, fiindcă așa e în teatru: personajul moare pe scenă, dar după căderea cortinei actorul trăiește în continuare.
La Teatrul din Ierusalim piesa se joacă practic fără decor, într-o scenă îmbrăcată toată în negru (scenografia – Anat Mesner). Uneori apar dinspre fundalul negru, pe roți, un cadru de scenă (o sufită și perdele laterale), o masă lungă sau un mic podium cu o cadă ca pe vremuri și un suport de prosoape; toate astea dispar apoi în spatele fundalului așa cum au apărut. Dintr-un buchet enorm de crini se desprinde la un moment dat câte un fir, care e înfipt în podeaua scenei ca o săgeată; crinii sunt apoi culeși unul câte unul și scena se golește iar. Costumele, înzorzonate și fistichii, așa cum și cere acest gen fantezist de piesă, dar înzorzonate și fistichii cu bun gust și rafinament, au fost concepute de Judit Aharon. Luminile, de mare efect, sunt ”desenate” de Roni Cohen.
Regizorul Udi Ben Moshe a făcut tot ce era omenește posibil pentru a asigura fandacsiei intitulate ”Napoleon – viu sau mort!” o înfățișare cât de cât coerentă; a început, salutar, prin a suprima câteva personaje absolut prisoselnice. Spectacolul este montat în manieră revuistică, ceea ce reprezintă, probabil, singura manieră rezonabilă de a pune această piesă în scenă. Cânticelele compuse de Ohad Ben Avi (songuri, vezi matale; unele au chiar conținut filosofic – „Ce e un om dacă n-are în el un diavol? Ce e un diavol dacă n-are în el un om?”) sunt simple și gâdilă cât se poate de plăcut urechile; actorii israelieni sunt foarte muzicali (rar de tot se întâmplă unul care să nu știe să cânte) și numerele muzicale, acompaniate live de la arlechini, sună excelent și creează fie bună dispoziție totală, fie câte-o clipă de lirism și de tristețe. Muzica de fond a anumitor scene e și ea agreabilă. Dansurile imaginate de Ariel Wolf sunt toate foarte nostime. Din loc în loc verva interpreților se domolește brusc pentru câte-un moment calm, în care i se sugerează publicului că spectacolul transmite și idei serioase (antirăzboinice, de pildă); după momentul de gravitate, ritmul îndrăcit revine; contrastele astea sunt foarte eficace. Oricum, auditoriul nu pare însetat nici de coerență dramaturgică, nici de idei profunde, el se amuză regește, se prăpădește de râs ori de câte ori i se dă prilejul, și i se dă prilejul foarte des, cum e și cazul la teatrul de estradă. ”Merde”, ”fuck you”, ”cazzo”, ”vaffanculo” etc. înveselesc sala cu deosebire – nu-i puțin lucru un public poliglot.
Spectacolul e, cum se spune, bine făcut, cu meșteșug solid. Întreaga echipă actoricească joacă entuziast, cu o vizibilă plăcere a jocului, și fără îngroșări, dincolo de nota amabil caricaturală care ține de specificul genului. Spectatorii s-au delectat cu ceea ce li s-a oferit. Și dacă a fost printre ei vreunul care, vai!, n-are organul necesar ca să guste specia de umor, să zicem, studențesc pe care-l cultivă textul lui Nissim Aloni și, fidelă textului, și montarea ierușalmită, atunci spectatorul acela e numai el de vină dacă nu s-a lăsat cucerit de ce-a văzut și a auzit și a urmărit tot spectacolul șezând îmbufnat.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
