Acasă Dragoste, străinătate și vis ”Noapte cu miros de fragi” de Letiția Vladislav

”Noapte cu miros de fragi” de Letiția Vladislav

591
Letiția Vladislav Nürnberg
Nürnberg

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roEra noapte în Nürnberg. Copiii dormeau în paturile de cazarmă, metal verde, masiv, paturi cu etaj, cum niciodată nu văzuseră în țară. Cu siguranță erau și acolo asemenea paturi, dar noi, preferând ceva comod, nu căutasem decât acele culcușuri unde te întindeai, închideai ochii și dormeai dus până suna ceasul, anunțându-te că începe o nouă zi. La viață ne gândeam numai sâmbătă seara. Dimineața erau cozile obligatorii, între Piața Amzei și strada Baciului, lista pe care notasem tot ce era necesar, ceva care nu ne trebuia decât dacă se anunța o urgie, cu vin, bere și votcă și o grămadă de oameni tineri, ce știau cum să-și omoare noaptea și ceva pentru copii. Cumpărasem destule dulciuri de la Sinagoga din Piața Amzei, pentru că Herta îl cunoștea pe domnul Jordan, iar el nu putea rezista văzând cât și cum se bucură copiii când le întindea două plăsuțe cu bunătăți. Paturile din așa-zisul ”Lagăr” îi încântaseră. Să te cațări pe o scăriță până sus, să dormi ca în tren, însă cu fereastra deschisă și să te trezești cu o poftă nebună de micul dejun, ce și-l alegeau singuri, da, asta era o performanță. Acasă, ziceau, în fiecare dimineață parizer, pâine fără unt, pentru că nu era întotdeauna, marmeladă de măcieșe, făcută de maică-mea în sat, câte un ou fiert, pentru că în țară găinile ouau numai pentru export. Ce era export a trebuit să le explicăm și, după două zile de lagăr au prins curaj, explicându-le unora ce ne bombardau cu întrebări, că au văzut ouăle din București la magazinul alimentar și că acum vor putea mânca ce vor și cât vor, pentru că, în ochii lor, nemții nu exportau mâncarea lor preferată. Cel mic era teribil de mâncăcios și, cu toate că se despărțea greu de mine, cred că s-ar fi lăsat închis în alimentara de pe strada lagărului, cu condiția să nu fie congelate ori ascunse bunătățile. Aveam cinci mărci în buzunar. Eu încercasem să cumpăr valută în București, dar perla de bărbat de la ICRAL, fost jucător de nu știu ce la o echipă națională, care venise să-mi vadă apartamentul, plătit până la ultimul leu, pentru că altfel rămâneam pașaportari cu viză în propria țară, făcea adânci evaluări. Apartamentul și proprietara. Mi se părea un șmecheraș de pe cheiul gârlei, așa că, după ce am semnat niște hârtii, din care reieșea că până pe optsprezece august suntem afară din apartament, din cartier și din țară, l-am întrebat dacă nu-mi poate face rost de niște dolari, chiar dacă are numai cincizeci, noi neavând nici un fel de bani străini. Da, mi-a zis, atingându-mi cu degetele lui bine îngrijite genunchii, îmi poate da câți dolari doresc, însă vrea arvună. Era august, era zăpușeală, cred că i se urcaseră toți hormonii în cap, atingându-mi și un sân, așa, din întâmplare. Avea degetele fierbinți, era un bărbat frumos și îl apucaseră căldurile. Încremenisem. Noroc cu unul dintre copii, care intrase miorlăind că vrea înghețată. N-am dat arvună. Hotelul pe care mi-l propusese, ca să ne facem o după-amiază răcoroasă, cu șampanie și icre, zicea el, nu era altul decât Intercontinentalul. Nu l-am mai ascultat. A plecat, convins fiind că o fată așa de tânără este deja nebună, numai văzându-i pachetul de mușchi, ochii mari și negri ce-ar fi dezbrăcat-o de toată educația ei puritană, plus teancul de dolari. Bărbatul era departe, în Ferentari, ea făcea un interviu, poate ultimul înaintea plecării, deci nu se punea problema unui scandal public la intrarea în hotel. Am plecat fără dolari în Germania. Cele cinci mărci, de fapt moneda de cinci mărci, pe care o aveam de la o mătușă, ce venise de la München să boteze copilul, erau singurii bani pe care-i luaserăm cu noi. Plus vreo câteva sute de lei, pe care speram să-i putem schimba. Și cu cele cinci mărci în buzunar ne plimbaserăm pe niște străzi prost luminate, căutând un automat unde se vindeau țigări. Aparatele astea, așezate pe străzi, să poți cumpăra ceva și noaptea, erau absolut noi pentru capul nostru. Lumina unui bec de pe cealaltă parte a străzii, nu bătea direct deasupra comenzilor, butoanelor și indicațiilor de utilizare, scrise, e drept, în alb, dar așa de mărunt că-ți trebuia o lupă să poți citi. Sus erau țigările. Jos, pe dreapta, erau prezervativele. De fapt erau două automate lipite unul de altul. Prea greu pentru două capete pătrate. Am introdus moneda și, nervoși cum eram, am apăsat un buton greșit. Ceva căzu jos. Am deschis, am luat pliculețul și am început să râd așa de tare, că în blocurile de peste drum s-au aprins câteva lumini.

– Are gust de fragi, țipam, în vreme ce loveam automatul, pentru că nu-mi dăduse restul.

– Termină, ăștia vor chema poliția…

– Și acum?

Era noapte. Era cald. De atâta râs nu mai aveam chef nici de dragoste cu gust de fragi. Mai ales că minunea de aparat ne furase trei mărci. Fiecare s-a lungit în patul lui. Eu jos. El sus. Mai râdeam, pe înfundate. Abia așteptam să se facă ziuă și, în vreme ce pregăteam micul dejun, sub nasul altor minorități naționale, în bucătăria lagărului, să rup prezervativul sub nasul celui mai iubit bărbat de pe planetă, să mirosim fragii și să ne aducem aminte de iarba verde, plină de alți fragi, sălbatici, dintre Folt și Cigmău.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: