”Nuiaua de vamă” de Ani Bradea

975
ani bradea rubrica leviathan obiceiuri din bihor

logo rubrica ierburi dulci pajisti amare ani bradea leviathan. ro”Am visat-o pe Maica” – zice tata într-o dimineață, la o săptămână după ce am condus-o pe drumul spre ultima ei casă, la poalele dealului din care crește biserica. ”Stătea pe marginea gropii și râdea, mai spune tata. Râdea și își balansa picioarele, ca o fetiță cocoțată pe gardul școlii în recreația mare. Eu o întreb: ești mulțumită, Maică? Da, sunt mulțumită – a zis ea. Ai făcut ce trebuie! Apoi, fără să mai spună nimic altceva, a sărit în fundul gropii…”

L-am auzit pe tata doar atunci, la o săptămână după ce a murit Maica, povestind acest vis, dar atât de ciudat, de dureros și, în același timp, de minunat mi s-a părut, încât nu l-am putut uita. Maica lăsase cu limbă de moarte instrucțiuni clare despre înmormântarea ei! De fapt, până atunci, eu aproape că nu putusem concepe înmormântările ca fiind evenimente în exclusivitate triste. Ea mergea la toate! Că erau apropiați, neamuri, cunoștințe, sau simpli consăteni, morții din Submarginea erau respectați la fel de către ea. Nu lipsea de la funeraliile niciunuia și o însoțea, aproape întotdeauna, o tătăișă a ei. Nu știu dacă pe undeva mai este folosit cuvântul acesta, dar în vremea copilăriei mele îl auzeam deseori. Tătăișa era o cumnată care, fiindu-ne și vecină, era mereu prezentă în casa noastră. Împreună cu Maica, cernite amândouă din cap până-n picioare, se duceau la înmormântări ca la niște evenimente mondene extrem de atractive, după ce se găteau cu mare grijă. Special pentru asemenea ocazii, Maica se suia în pod și căuta în lada de zestre (acolo-și ținea cele mai bune haine). Avea întotdeauna veșmintele pregătite, pentru că ea, toată viața, și-a păstrat hainele ”împerecheate”. Fusta, bluza care se potrivea (spăcel îi spunea ea cămășii care compunea partea de sus a portului), precum și zadia (adică șorțul), stăteau legate cu o panglică în ladă. Avea mai multe astfel de rânduri de îmbrăcăminte, toate asortate, și niciodată, sub nicio formă, nu ar fi combinat fusta de la un ”set” cu spăcelul sau zadia de la altul! De la înmormântări îmi aducea întotdeauna câte un coc. Adică o pâine mai mică, uneori cu un ban înfipt în ea, care se dădea pomană pentru sufletul mortului, pe drumul spre cimitir. Mă bucuram de pâinea aceea proaspătă, coaptă pe vatră, care mi se părea a fi cea mai gustoasă din lume, dar și de faptul că ea era mereu atât de veselă când mi-o dăruia! Mai târziu am înțeles și din ce cauza erau ele, Maica și tătăișa ei, atât de bine dispuse când se întorceau de la înmormântări, braț la braț, chicotind și susținându-se una pe alta ca să treacă o punte îngustă, peste un pârâu din apropierea casei. Pentru sufletul răposatului, primeau și câte un păhărel, două, de pălincă! În astfel de momente, îi spunea lui tata că la înmormântarea ei trebuie să dea de pomană atâta pălincă încât nimeni să nu fie supărat, să plece toți veseli acasă! Și tata așa a făcut!

Amintirea morții ei pentru mine este, chiar și acum, la aproape treizeci de ani de când s-a întâmplat, dureroasă. Am suferit mult atunci. Prin dispariția ei s-a rupt definitiv legătura mea cu o lume care exista doar prin ea: prin poveștile ei, prin obiceiurile ținute de ea, prin leacurile știute doar de ea. Am stat lipită de sicriu în toate cele trei zile câte s-au scurs până a fost înmormântată. Nu-mi amintesc aproape nimic, deși nu mai eram un copil. Știu doar că i-am mângâiat obrajii și mâinile continuu, fără să mă înfioare răceala lor. Ceea ce m-a intrigat totuși a fost o nuia, care era lipită de trupul rigid, în mâinile împreunate ținând o cruce. L-am întrebat pe tata ce e cu nuiaua, iar el mi-a zis, încercând să-și alunge din glas durerea: să o apere de bunicul tău, când se vor întâlni dincolo! Știam că, în puținii ani de căsnicie (bunicul meu a murit de tânăr) ei nu s-au înțeles întotdeauna foarte bine. Maica-mi povestise cum avusese ea doi pretendenţi, ambii feciori din sat, unul timid, nu prea frumos, dar harnic şi gospodar, care spunea mereu că nevasta lui trebuie să fie supusă în toate şi că, dacă se va întâmpla să-i iasă din voie, el o va pedepsi legând-o cu coadele din conci (aşa se numea împletitura părului pe care o purtau femeile măritate) de un copac din grădină. Celălalt, frumos, elegant, cu cizmele negre lungi boxălite, cum spunea ea, adică date cu cremă şi lustruite, isteţ, destul de educat, vorbea maghiara, ştia să scrie bine şi să citească, dintr-o familie destul de înstărită, spunea despre viitoarea soţie că va fi o răsfăţată, adică numai pe palme o va ţine, cum zicea el, iar aici Maica ofta şi cu o ironie amară completa: ”Și aşa a fost, numai în palme m-a ţinut!” Cu toate aceste amintiri, tata nu m-a convins. Povestea lui fusese spusă, desigur, doar ca să-mi mai alunge din tristețe. Am aflat mai târziu că nuiaua din sicriu avea rol, într-adevăr, de apărare, că sufletul plecat dintre cei vii se folosea de ea la vamă. Adică în eventualitatea în care spiritele rele l-ar fi împiedicat să treacă hotarul spre tărâmul celălalt, al morților. Azi, în Submarginea, obiceiul încă se mai păstrează.

M-am gândit intens la Maica în aceste zile, de aceea am și simțit să scriu povestea. Pe 26 ianuarie a fost ziua ei de naștere. Mă distram copios, în fiecare an, spunându-i că o sărbătorește toată țara (cu aluzie la ziua conducătorului iubit), apoi îi adresam, invariabil, aceeași întrebare: ”Câți ani împlinești?” Iar ea îmi răspunde la fel, de fiecare dată: ”Păi cum să-i împlinesc? Abia a început anul! Lasă-l să treacă și apoi om vedea…” O cochetărie adorabilă a unei femei care nu știa ce este aceea cochetărie, dar o avea în sânge.

Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.