”O doză prea mare de liniște” de Dorina Stoica

628
Dorina Stoica proza scurta leviathan.ro

proza scurta leviathan.ro logoNoapte cu lună plină. E toiul verii. Vântul adie ușor. Din asfaltul care s-a topit de fierbințeala zilei ies valuri, valuri de căldură.

La ora unu din noapte străzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai mulți tineri, îmbrăcați sumar, se plimbă gălăgioase pe stradă. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzică tare. Pe ringurile de dans perechi înlănțuite se mișcă lasciv.

Călin merge spre casă absent, cu pași egali, grăbit. Aleea din fața blocului e străjuiă de tufe de trandafiri înfloriți și de regina nopții, care înmiresmează aerul fierbinte al nopții de vară. El însă face un ocol pentru a trece pe lângă șirul lung de containere cu gunoi. Aici, însoțită de doi câini, o femeie scormonește cu răbdare gunoiul. Din când în când aceasta aruncă ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând, prind bucățile din zbor. Femeia este concentrată asupra gunoiului, dar și asupra străzii pustii. Călin încetinește pasul când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia se opreşte și îi strecoară ceva în buzunar. Mâinile li se întâlnesc pentru o clipă.

Dorina Stoica
Dorina Stoica

Bărbatul ajunge lângă ușa blocului. Introduce cartela. Ușa grea se deschide cu zgomot strident de balamale neunse. Odată cu aceasta se aprinde și neonul defect, care pâlpâie enervant.

Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clădirii. Bărbatul își îndreaptă pașii spre lift. E întuneric. Închide bine ușa și zăbovește în cabina întunecată preț de câteva minute. După ce termină ce are de făcut, cu speranța că în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca până sus, numără butoanele cu vârful degetului arătător.

Cu un scârțâit lung liftul pornește, dar se opreşte brusc. Călin deblochează ușa și coboară. A urcat un singur etaj. Mai are încă opt de urcat.

Păşeşte agale pe trepte, etaj după etaj. Picioarele devin plumb. Inima îi bate neregulat. Respiră greu. Fruntea i se acoperă cu o transpirație rece. Măcar aici nu mai este aglomerația de pe stradă. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte.

Aglomerația de pe stradă, de la lucru, din piață este ”pastila“ pe care o înghite în fiecare zi. În propria casă, acolo sus, deasupra orașului zgomotos și aglomerat, nu are liniște. Viața i-a devenit un chin într-un astfel de oraș unde agitația oamenilor, mașinilor, luminilor produse de reclame nu contenește nici ziua, nici noaptea.

Nevoia de bani îl face să suporte acest chin. De câțiva ani nu a primit nici o singură zi de concediu. Patronul nu vrea să angajeze încă un lucrător. Nici el nu vrea. Ar împărți și munca, dar și banii.

La etajul opt se oprește un minut. Privește pe geamul de pe casa scărilor. Pe blocul de vizavi e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare. Locatarii s-au obișnuit. Călin nu. Nici cu viața marelui oraș, deși are zece ani de când locuiește aici. E bărbat în floarea vieții și are o familie frumoasă. Ar da însă jumătate din anii săi pentru un loc liniștit.

Visează să aibă o căsuță la munte, lângă o apă limpede și un petic de iarbă. I-ar plăcea să privească cerul, să respire aer curat, să asculte vibrând de bucurie liniștea, să urmărească gâzele cum își trăiesc viața simplă prin iarbă, ori să audă susurul apei. Doar el și Dumnezeu. Vise! Urcă și ultimul etaj, deschide ușa și intră agale în casă.

Copiii gălăgioși, prinși cu joaca ce este în toi la această oră târzie din noapte, aleargă prin casă, țipând și râzând. Pesemne, au dormit până la apusul soarelui, toropiți de căldura cumplită a zilei de vară, iar când casa s-a răcorit puțin le-a crescut pofta de joacă.

Abia târându-și picioarele, fără o vorbă, se trântește îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Pentru moment i se pare că a adormit. Îl trezește însă zgomotul făcut de mașinile de afară. Acestea circulă fără oprire. O mulțime de zgomote se amestecă învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplică, intensificându-se: strigătul și râsul copiilor, claxoanele maşinilor, muzica de la barul din blocul de vizavi, vocea stridentă a soției, care îi reproșează ceva.

Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulă prin țevile de alimentare, țânțarii nesătui bâzâind insistent, sughițul vecinului supraponderal din garsoniera de lângă lift. Până și scârțâitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj și plânsul soției din camera cealaltă le aude! Sunetele se amestecă, se amplifică, apoi dispar.

E liniște! Totul este acoperit de o pace deplină.

Călin se ridică ușor, din pat. Privește în jur. Camera goală e scăldată într-o lumină albă, strălucitoare. Îi este bine. Visa să aibă parte de liniște undeva într-un loc îndepărtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouă al blocului cu zece etaje. Pereții locuinței sunt străvezii. Toată casa e plină de lumină. Privește afară. O frumuseţe de nedescris îi umple privirea. Au dispărut străzile, mașinile, reclamele și oamenii. Nu-și mai dorește decât să rămână veșnic aici.

În sfârșit, a găsit liniștea.

*

Sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângă cabinetul medicului de gardă o femeie tânără cu doi copii de mână își suflă din când în când nasul înroșit de plâns.

Într-un târziu ușa se deschide. Doctorul îi șoptește femeii plânse:

– Ne pare rău! De data asta nu a dorit să se mai întoarcă la voi!

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.