„O poveste a teatrului” de Mariana Ciolan

112
Coperta JURNAL mirela nita lupu

logo carte rubrica leviathan.roPandemia de covid-19 care ne bântuie de mai bine de un an și jumătate, în prima ei parte, adică la vremea claustrării în propriile noaste locuințe, a funcționat, din păcate, pentru  mulți semeni de-ai noștri ca o cutie a Pandorei. A scos din oameni mult, foarte mult rău. Am auzit de certuri, bătăi, omoruri, săvârșite de unii împotriva altora dintre cei obligați atunci să petreacă tot timpul în același loc. Acolo unde împreună nu mai avea nici o noimă. Alții  și-au revărsat refulările spre zone cu miză socială, politică, și săgețile lor veninoase au brăzdat „cerul” virtual al Internetului. Din fericire, pentru minunata noastră specie, mulți foarte mulți dintre cei constrânși (dar dedulciți) la a fi clipă de clipă cu ei înșiși, între zidurile locuințelor, s-au adăpat la izvoare foarte adânci ale sufletului, ueduri îndelung ascunse, și prin aceasta, revelatoare de direcții neexplorate ale propriei lor personalități. Este într-un fel și cazul actriței Mirela Niță Lupu, din trupa Teatrului „Regina Maria” din Oradea. Cât a fost nevoită să stea departe de scenă, în acea perioadă amintită, ea și-a adus-o însă într-un fel neașteptat foarte aproape de cugetul său. Și iat-o, punând mâna „pe condei” și încredințând tiparului o carte. Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii se intitulează aceasta și a văzut de curând lumina tiparului. Probabil că atunci actrița s-a gândit mai intens la rolurile purtând fiecare „o bucățică” din sine, la oamenii cu care le-a împlinit, și la Arad (unde a debutat), și, mai ales, la Oradea (unde este angajată din 1997), la felul în care după ce a făcut un liceu de coregrafie a descoperit lumea scenei, prin cuvânt și prin poveste. „Mi-au plăcut întotdeauna poveștile, îmi place să visez și să mă las fermecată”,  mărturisește actrița. Și iată că o poveste este subiectul ales de ea. Pentru colegii din teatrul orădean, pentru publicul care o îndrăgește faptul că numele ei apare acum pe coperta acestei cărți nu este chiar o mirare. Căci Mirela Niță Lupu este, așa cum subliniază în prefață Elisabeta Pop, critic de teatru orădean care i-a cunoscut bine evoluția profesională, „o actriță bună, serioasă, al cărei talent e dublat de o curiozitate vie pentru tot ce ține de teatru, dar și de sfera civică”. Surpriza foarte plăcută însă legată de cartea aceasta ține de felul emoționant în care alege și reușește să se refere la teatru. Personal, am văzut-o trăind ca pe un ritual înalt actul teatral – inclusiv cu tot ce înseamnă „preludiul” lui de concentrare, urmărind-o aranjându-și decorul și însuflețind „spațiul” încă înainte de o reprezentație ce urma să aibă loc în holul unui hotel, anume tulburătorul ei spectacol-recital Aplauze pentru Lena. M-am gândit la acel moment din trecut pentru că, citindu-i lucrarea, am descifrat cumva aici, subiacent, ideea ritualului – oficiat de zeci de oameni, fiecare în felul lui, oamenii care se văd și cei care nu se văd din alcătuirea unui spectacol.

Autoarea are ingenioasa idee, cum se poate deduce și din titlu, să imagineze ca personaj al cărții sale o poveste. Iar aceasta ne înfățișează din propria perspectivă… facerea unui spectacol de teatru al cărui subiect este. Personificare deloc întâmplătoare, căci este vorba despre Pinocchio de Carlo Collodi, una dintre cele mai cunoscute povești din literatura universală, în plus, de multe ori înfățișată ca teatru pentru copii. Povestea, care în sine descrie un drum inițiatic, o cale a desăvârșirii personale, miracolul prin care păpușa-copil, sculptată de tâmplarul Gepetto, este transfigurată în cele din urmă ca un băiețel cu suflet, este din start un pretext încărcat de bogate sugestii. „Personajul” dedublat ca voce narativă ne înfățișează așadar aici drumul creator de la litera scrisă – trecând prin dramatizare și stadiul de piesă de teatru – până la spectacolul cu păpuși. Altfel spus, spectacolul captivant al teatrului. Și chiar așa apare el sub pana Mirelei Niță Lupu, care conferă cărții un ritm alert și curgător. Tânărul cititor căruia i se adresează în primul rând cartea va descifra astfel, printr-o lectură care poate să nu depășească prea mult timpul unui spectacol de teatru de păpuși, mecanismul complex al teatrului, în general și specificul teatrului de păpuși și marionete. De ce teatrul de păpuși? Poate pentru că Mirela Niță Lupu e mamă (azi copiii ei sunt în pragul unor promițătoare cariere) și a spus desigur multe povești. Iar faptul că soțul său, actorul Sebastian Lupu, și-a asumat o vreme sarcina de a conduce un teatru pentru copii poate că i-a „reactivat” gândurile despre acest teatru cu totul special, care reprezintă prin excelență povestea. Sau pentru că, pur și simplu, acest teatru încarnează ideea sufletului mereu tânăr, indiferent de vârstă. Iar pentru ea, ca actriță, este esențială păstrarea sufletului tânăr. „Veniți mereu la teatru, copii adulți, oameni în vârstă! Teatrul nu are vârstă!”. Cartea, indubitabil un ecou incitant al experienței sale bogate în teatru, al marii iubiri și dăruiri a autoarei pe acest tărâm, cu siguranță poate fi deopotrivă utilă (și la fel de captivantă) pentru oricine este interesat de teatru, pentru cine este doritor a afla lucruri neștiute sau vag cunoscute despre aceia, puțini, care se văd într-un spectacol, actorii în prim plan, și aceia, foarte mulți, care sunt dincolo de primii, dar cu ei, de la regizor, scenograf, compozitor, coregraf, la cei care asigură mersul atelierelor, al sonorizării, fac luminile sau pictează măști ș.a., „armată” pe frontul unei „lupte” nu mai puțin înnobilate de dăruire întru Bucuria cu majusculă a spectacolului.

Nu este nimeni și nimic uitat, căci jurnalul lui Pincocchio, povestea care devine spectacol, ne poartă deopotrivă în culise și la cabinele de machiaj, privește cu respect la sufleor și către plasatoare, transmite febra facerii spectacolului, neocolind îndoielile și greutățile, dificultăți de distribuție sau coordonare pentru producția finală, vorbindu-ne chiar despre antecalculație și emoția iscată de prima bătaie a gongului. Am putea zice că are virtuțile unui ghid autorizat și ale unui lexicon esențial. Dar, să nu vă speriați!  Autoarea nu abordează un discurs didacticist, necum academic. Dimpotrivă! Tonul ei este cald, reușește să apropie cititorul prin adresarea directă – într-un stil colocvial și familiar la modul agreabil, deloc căutat, cuvintele se acumulează în fraze simple, directe, care sună ademenitor și firesc. Ele cheamă mereu mai departe cititorul, îi trezește natural curiozitatea, îl ține cu sufletul la gură. Pe alocuri, descoperim bine venite irizări de umor, discret insinuate, generate de câte un detaliu capabil să anime imaginea:  „Scenografa m-a pus pe un colț al mesei, în atelier. Sunt într-un dosar frumos, cu coperte roșii. Mă uit curioasă în jur. Este cel mai frumos atelier de croitorie pe care l-am văzut vreodată.” (p. 34). Scriitura are capacitatea de a face cititorul să vadă lucruri, acțiuni, dar și să simtă tensiunea, dramatismul unor momente, multitudinea de stări care apar în procesul creator sau neliniști legate de responsabilitatea fiecăruia la postul ce-i este destinat.

Remarc deopotrivă, ca un demers inspirat, includerea în carte a desenelor care înfățișează locuri din teatru despre care este vorba în volum, realizate de Bianca Dacin, și nu în ultimul rând, calitatea grafică a volumului apărut la Editura „Ratio et Revelatio” (editor: Raluca Lazarovici Vereș), ambele paliere, menite a spori atractivitatea volumlui care îmbrățișează într-o pledoarie unitară valoarea literaturii și mecanismul complex al teatrului care o recuperează și o restituie.  „V-ați dat seamă, că, în toată această perioadă, eu am fost alături de fiecare membru al echipei, fiecare a purtat cu el textul în geantă și i-am putut vedea atât acasă, cât și în teatru sau în drumul lor spre teatru” , notează povestea Pincocchio în Jurnalul ei. Înainte de a conchide, cu trimitere și la timpul și efectele pandemiei, că „teatrul este o punte între om și om într-un ocean de singurătate”.

Cartea Mirelei Niță Lupu este un prețios compendiu. Mai ales pentru cititorul de vârstă fragedă care, după ce a intrat prin intermediul ei în „lumea nevăzută a teatrului”,  va… vedea „cu alți ochi” un spectacol atunci când va păși în teatrul de păpuși și în oricare alt fel de teatru. Sau dacă nu este încă total cucerit de teatru, cartea îi oferă destule argumente pentru a se apropia de universul lui plurivalent.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.