2015, primăvara, atunci când vremurile curgeau firesc, fără pandemii, fără vaccinuri și teste de tot felul, iar lumea continua să aibă răbdare cu noi. Până la un punct…
Prima seară la Lisabona… A venit din Rochester N.Y. bunul meu prieten, doctorul Daniel Z. care împlinește chiar azi, 15 martie, șaizeci de ani. Este și unul dintre motivele vizitei noastre în Portugalia. Urcăm pe lângă Elevador da Gloria, trecem pe lângă Miradouro de São Pedro de Alcântara, un parc de la înălțimea căruia se vede orașul pe toate colinele lui, admirăm Igreja de São Roque, biserica ce ascunde capela cea mai importantă a Lisabonei, cu altarul ei bogat în aur, argint, bronz, agate, ametist, lapizlazuli, fildeș și marmură de Carrara. Pe una dintre străzile înguste ale orașului de sus descoperim „obiectul” cel mai important: micul restaurant 100 Maneiras, pe Rua do Teixeira 35.
Ne întâmpină doi bărbați tineri, ne conduc ceremonios, mesele s-au umplut repede, sunt câțiva capitaliști corporatiști, un domn suedez care sărbătorește ceva împreună cu fiul său, ușor îmbujorat, iar alte mese sunt pline de tinere fete chinezoaice, gata să cheltuiască banii – mulți – trimiși de babacii înstăriți din noua mare putere economică mondială. Restaurantul este vestit în Lisabona, e intim și romantic, în el se pot „încerca” toate gusturile gastronomice fine din Portugalia, are doar treizeci de locuri, e o atmosferă de familie, gazdele povestesc cu bucurie despre meniul bogat, oferă sugestii și zâmbesc. Nu pricepem ceva, ne aud că vorbim dulcea limbă românească și unul dintre bărbați se grăbește să spună, spre barul din apropiere: „Marcela, vino puțin”. Domnișoara micuță, cu aer proaspăt și obraji bucălați e de la treisprezece ani în Portugalia, e studentă la management la Lisabona și domnul doctor Z. are parte de o suavă îmbrățișare. Norocul lui, mai ales că nevasta e ocupată cu cercetarea meniului. Urmează festivalul degustărilor, un meniu tipic despre care abia aștept să vă povestesc mai jos. De fapt, amicul american, cu nostalgia lui de Valea Voievozilor, ca și subsemnatul, degustător de bucate alese de pe valea Dâmboviței, privim cu înțelegere valul de bucate necunoscute. Mai ales eu, ce-i drept, pentru că supusul lui Obama s-a cam învățat cu mâncărurile exotice. Începem cu Bacalhau desidratado, adică un fel de cod deshidratat, cu coriandru și ardei roșu, alături de un Principal Rose 2011, un Pinot Noir de Bairrada. Urmează ceva care începe cu Laminas de borrego, adică un carpaccio de miel, cu piure de usturoi, crustă de humus și oțet de orez, iar vinul e Chocapalha 2013, un Chardonnay de Lisabona. Mă împac nesperat de repede cu humusul în care sunt înfipte bucățile de miel și sosește ceva care începe cu Veira coreda com nabo, adică scoici la grătar cu spumă de napi, pe care le donez fericit soției domnului doctor. Băieții revin cu farfurii adânci, pline cu Ovo escalfado come spuma de batata, adică ou fiert cu spumă de cartofi, pâine prăjită și trufe feliate. Se schimbă și vinul, vine un Muscat de Alentejo din 2009. La timp, ca să mai pot vedea eprubetele așezate pe masă cu Cocktail do toranja, adică o zeamă de grapefruit, cu ghimbir și mentă. Bună, domnule, scade colesterolul… Numai bine pentru felul următor, Salmonete corado com quinoa de bivalves… Adică somon cu creveți și quinoa, o știu, bunica mea făcea o salată grozavă din naiba știe ce-o fi quinoa asta. Desigur, alt vin, Syrah e Touriga Nacional din 2010, să fie primit! Nu s-au terminat. A urmat Barriga de porco, adică mușchi de porc cu piure de țelină și șaiote confiate, un fel de carne din garnița mea din beci, mai puțin șaiotele respective, d-astea nu am în pivniță, acasă la mine, pe strada Liniștei din centrul orașului. Lângă vinul de Porto de douăzeci de ani, Taylor Tawny, primim și Tatin de pera-rocha, ca să fim mai clari, pere tartin cu spumă de vin și, mai apoi, Pudim de castanhas, adică budincă de castane cu înghețată de verbină.
Spre miezul-nopții coborâm veseli scările numeroase, spre piața Rossio. Înainte de sfârșitul degustărilor profund portugheze, unul dintre flăcăii tineri din restaurant a venit cu o altă sticlă, cu vin roșu de douăzeci și cinci de ani și de… mulți euro, pe care o comandaseră direct din New York, pentru sărbătorit, chiar băieții domnului doctor, unul economist într-o bancă celebră, altul doctor în devenire. Vorba actorului nostru, pe care l-am băut… Și acum când vă povestesc, încă mă mir cât de ușor am nimerit hotelul cu camere mobilate avangardist și cu obiecte, îmi amintesc eu, ușor instabile în noaptea portugheză.
Altă zi la Lisabona și prin apropierea ei… Așteptăm în piața din fața hotelului o limuzină comandată de prietenul meu sărbătorit, care va fi la „dispoziția” noastră pentru următoarele zece ore, contra celor 180 de euro negociați de americanul meu, fost coleg de bancă la „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviștea natală. Se apropie de noi o chivuță înflorată, care cere un euroi, hai doi… Scap vreo două cuvinte în dulcea mea limbă de acasă, iar vesela doamnă e brusc fericită, și-a întâlnit conaționalii, în răcoarea dimineții portugheze. Nu mai cere nimic de la noi, e generoasă, ne sfătuiește să ne păzim portofelele și pleacă, agitându-și limba nou însușită pe meleagurile migrației europene. Nu pierd prilejul și, dacă lipsurile mele de limbă engleză sunt evidente, îl uimesc pe domn doctor american cu câteva versuri duioase: „Andere lulughi kerdileas/ Andere lulughi hureailes/ Ek thagareste areslineas…” Prietenului meu i le și traduc, contra unui pahar de vinho verde, de achitat mai spre seară. Adică: „În floare s-a făcut/ În floare a zburat/ Într-altă țară s-a dus…”
Păi nu? Sosește Daniel (portughezul), ghidul nostru simpatic, instruit, are peste 50 de ani, doi copii studenți, știe vreo trei limbi străine, toate le vom afla în lunga excursie care urmează, pare să le cunoască pe toate, e o mică enciclopedie motorizată. Începem cu Belém, principalul district cu monumente al Lisabonei, acolo unde pământul smuls apei s-a transformat în parcuri și în port la buza oceanului. Sunt locuri pe care le-am mai văzut și în vizita din urmă cu șase ani. Intrăm în Museu Nacional dos Coches, adică muzeul trăsurilor, așezat în fosta școală de călărie a palatului regal. Printre multele trăsuri sunt trei aurite și sculptate, folosite de ambasada portugheză la Roma, prin secolul al XVIII-lea. Trecem apoi prin fața mănăstirii Jerónimos, comandată de Manuel I pe vremea în care navele portugheze aduceau din Orient uriașe bogății. Fațada vastă a bisericii, paralelă cu râul, este făcută din calcar neornamentat și e plină de sculpturi în piatră, iar efectul este unul de înălțime și spațiu imens. Oprim și la Museu Nacional de Arqueologia, admirăm bijuteriile din epoca bronzului, numeroasele sculpturi și mozaicuri sofisticate. Admirăm și Padro dos Descobrimentos, monument construit în cinstea „descoperitorilor” și ajungem lângă Torre de Belem, turnul ridicat în 1515 pentru a apăra intrarea în Lisabona. E o fortăreață cu parapete și foișoare, cu simbolul crucii sculptat peste tot în piatră. Mai vedem și Palacio da Ajuda, cel mai mare din oraș. Înainte de a ieși spre autostrada care ne duce spre Cascais și spre Estoril, ne oprim la o celebră fabrică de dulciuri portugheze și ne „îndopăm” cu vestitele tarte de Belem, cu crema lor de vanilie, primim și pudim flan, o versiune locală a cremei-caramel și pudim molotov, un fel de bombă din spumă de albuș, scăldată într-un sos lipicios foarte dulce. Costa do Estoril începe chiar la vest de Lisabona, drumul e încântător, pe marginea oceanului și ne oprim în fața Cazinoului din Estoril. Ne întâlnim cu prietenul Gigi M. care e plecat de peste 15 ani din România, lucrează în turism, ne spune că e fericit în noua lui patrie și ne duce să admirăm litoralul de pe terasa unei cafenele înconjurată de portocali.
E cald, pe plajă sunt deja turiști, nerăbdători să încerce valurile mari și, probabil, cam reci. Vizităm și Cascais, orașul așezat într-un golf fermecător, oraș al pescarilor și al regilor deopotrivă. Ghidul nostru ne plimbă și prin orașul de sus, plin cu vile cochete, învăluite de vegetații luxuriante. Pornim spre Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei, mereu bântuit de vânturi. Îl rog pe însoțitorul nostru să oprească la Colares. Cu șase ani în urmă, vrăjit de locurile acelea mi-am dorit să scriu un roman, iar personajul principal să se „nască” aici. L-am scris, cartea a apărut anul trecut, doctorul Antonio Fiuce este chiar de aici, de lângă Estoril și Sintra, iar povestea mea de iubire se numește „Nero brac german”. Dacă vreți să o citiți, se mai poate comanda la adresa elibrariescolara.ro. Peste câteva minute ajungem la Cabo da Roca și regăsim cuvintele scrise pe monumentul bătut de vânt. „Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului european, unde se sfârșește pământul și unde începe marea, unde palpită spiritul de credință și aventură, care a pus caravelele să caute lumi noi…”
Am mai fost, atunci, și în alte locuri încântătoare, am oprit la un restaurant pescăresc, am fost și la o seară de fado, la clubul O Faia, dar cred că ajunge. Povestea se oprește aici, e timpul să ne întoarcem la pandemiile noastre de azi.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
