”O scoarță subțire” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

167
Imagine din spectacolul ”O scoarță subțire” de Yehoshua Sobol, Teatrul Tmu-na din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”O scoarță subțire” de Yehoshua Sobol, Teatrul Tmu-na din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanÎn repertoriul Teatrului Tmu-na a fost anunțată – în premieră – o piesă de Yehoshua Sobol, de existența căreia nici măcar n-am auzit; cum Sobol este un autor care întotdeauna are ceva de spus, și întotdeauna are ceva interesant de spus, m-am grăbit să-mi procur un bilet. Piesa este prezentată de Ansamblul Tmu-na, deci de o echipă patronată de teatru în mod permanent.

Despre ce e vorba în piesa O scoarță subțire?” La drept vorbind, drama are o structură de scenariu radiofonic: ea redă convorbirea telefonică dintre un el și o ea, care par să constituie un cuplu și care se află la foarte mare distanță unul de celălalt.

El pare considerabil mai în vârstă decât ea. În momentul convorbirii, este satisfăcut și mândru că se află pe punctul de a vinde cuiva o invenție a lui, pe care o numește ”bumerang” – e vorbă de o armă care, ca un bumerang, se întoarce, de la cei către care a fost trimisă, asupra celor care au lansat-o. Nu pot să nu mă întreb cine ar putea fi interesat de o asemenea armă, care asigură atacatorului sinucidere; inventatorul pare să creadă că ”bumerangul” lui slujește salvgardarea în lume a păcii; e însă dreptul meu să mă îndoiesc foarte tare că arma bumerang slujește într-adevăr pacea. Broșura Teatrului Tmu-na îl numește pe inventator ca fiind de profesiune algoritmist. Personajul e într-adevăr profund convins că întreaga existență umană este reductibilă la anumiți algoritmi, dar nu-mi vine a crede că această convingere poate fi socotită o profesiune.

Ea este actriță, nu foarte solicitată în țara ei, iar călătoria în locul îndepărtat unde se află i-a permis să obțină un rol important, rolul Norei în ”Casa de păpuși” a lui Ibsen, ceea ce o face fericită; la începutul piesei lui Sobol o vedem repetându-și rolul – momentul care deschide, în ultimul act, marea scenă a explicației dintre Nora și Torvald Helmer; se poate înțelege că eroina lui Sobol se vede față de partenerul ei într-o situație analogă cu cea în care se află eroina lui Ibsen față de soțul ei. Am scris ”se poate înțelege”, pentru că textul extrem de concentrat al Scoarței subțiri” nu oferă informații amănunțite despre relațiile dintre eroii ei; doar două lucruri se pot deduce din ce spune piesa și anume că între cei doi sunt probleme de comunicare și sunt tensiuni permanente și că amândoi, fiecare cufundat în ale lui și prea puțin interesat de ale celuilalt, amândoi sunt niște egoiști desăvârșiți.

Din ce-am văzut și auzit ca spectator al montării de la Teatrul Tmu-na n-am putut desluși care e, de fapt, scopul lungii lor convorbiri telefonice; ea se întrerupe tot timpul și se reia, o dată sună ea, o dată sună el ș.a.m.d., dar ce vor unul de la altul nu rezultă cu limpezime din dialog. Publicului i se sugerează că, în acest cuplu nițel bizar, cei doi parteneri au nevoie unul de celălalt; numai că între ambițiile ei artistice și fixația lui pe algoritmi, piesa nu se ostenește să indice care ar fi punctele de contact. Comună celor doi pare să fie nevoia amândurora de a-și susține dezbaterea cu câte-un gât de alcool – el cu whisky, ea cu vin.

”Scoarța subțire” este învelișul sub care se ascunde ceea ce eroii piesei și-au tăinuit mereu unul celuilalt, învelișul sub care clocotesc, și stau să erupă, ca lava din adâncurile pământului, pasiuni, îndoieli, gânduri nemărturisite; cercetarea lor se arată a fi o îndeletnicire probabil necesară, dar îngrozitor de dificilă; piesa însă nu dezvoltă câtuși de puțin tema înfruntării dificultăților respective de către cei doi protagoniști.

Îmi pare foarte rău că trebuie să spun asta despre un dramaturg de calitatea lui Yehoshua Sobol, dar n-am încotro: piesa, așa cum e ea, lasă spectatorii să-i ghicească intențiile, dar nu le materializează nicicum în concretețea caracterelor și a confruntării dintre ele.

Scenografia spectacolului este realizată de Ariel Tal Arviv. La grădină trei scaune semnifică o canapea în locuința lui, la curte un singur scaun semnifică locuința ei din străinătate. Pentru ca să converseze, cei doi se folosesc de smartfoane. La mijloc se află mormane de lăzi și valize, într-o compoziție foarte frumos gândită. În cursul acțiunii câteva dintre valize sunt mutate de colo-colo, deschise ca să fie scoase dinăuntru diverse obiecte și apoi închise la loc. Al cui e tot calabalâcul ăsta nu e limpede și nici de ce stă el adunat grămadă, insinuând ideea de vremelnicie. Spațiul lăzilor și al geamantanelor servește și drept pat – la un moment dat, el își scoate chiar cămașa și rămâne în maiou; eroii se urcă pe lăzi atunci când simt nevoia să peroreze. Cei doi se plimbă de voie pe toată suprafața scenei, dialogul lor e simțit la un moment dat ca petrecându-se într-un același interior. Am vrut să cred că lucrul ăsta exprimă o frumoasă idee regizorală – spectacolul a fost deosebit de îngrijit pus în scenă de Alma Weich-Hoshen.

Ce pot spune despre cei doi actori care parvin să creeze și să mențină, timp de un ceas, o reală tensiune pe scenă – Avrum Horowitz și Marina Shoif? Piesa care le-a fost propusă ca s-o joace e mai puțin o piesă și mai mult un crochiu de piesă, o eboșă. Așa stând lucrurile, ei au făcut, cred, tot ce se putea face pentru ca personajele lor să fie nu numai plauzibile, ci chiar credibile. Asta însă nu m-a împedicat să regret că un scriitor de talia lui Yehoshua Sobol n-a găsit cu cale să dea viață deplină unei schițe, altminteri extrem de promițătoare, de dramă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.