Tocmai acum, în pragul sfintelor sărbători ale Crăciunului, gândurile au pornit hai-hui pe cărările amintirilor, de parcă le-aș trăi aievea, poposind din când în când la margine de drum, oftând, ușurându-mi astfel sufletul de nostalgiile care mă însoțesc de la un timp încoace. Și nu este de mirare să fie așa! În preajma sărbătorilor, în prag de sfârșit de an, de care trebuie să mă despart, sufletul singuratec se retrage în lumea nostalgiilor ascunse. Orice despărțire este grea, orice sfârșit de drum este plin de regrete. Mă întreb în șoaptă încotro mă vor duce noile cărări, încă nestrăbătute, încă necunoscute mie, pe care abia le întrezăresc printre pleoape…
Zilele sunt gri, cu cerul de plumb care se încăpățânează să rămână cenușiu, acoperind parcă și bucuria ochilor de a privi spre înaltul lui în căutarea luminii, a soarelui. M-am hotărât, de asemenea, să pun punct plimbărilor mele prin lumea aducerilor-aminte, povestite cu o sinceră sfială în pagina scrisă a Decupajelor, care le-au redat viață de-a lungul anilor, scriindu-le. Mereu cu cerneala emoțiilor. Totuși, azi, într-o zi de miercuri gri, a unui început de decembrie foarte gri, m-am hotărât să rup singurătatea care mă înconjura sub povara acestei decizii, și să caut, la o răscruce de drumuri, pe cineva care să-mi mai lumineze ziua. Și în întâmpinarea mea a venit cu adevărat cineva, care parcă purta făclia luminii culorilor și care m-a rechemat la o ultimă reîntâlnire. M-am bucurat tare mult și ne-am oprit unul lângă altul, discutând despre frumos, despre culoare, despre pictură. A fost ca un vis frumos…
Reîntâlnirea cu pictorul Viorel Mărginean (12 decembrie1933–28 februarie 2022) este ultima pe care o voi povesti într-un Decupaj.
De fapt, convorbirea noastră a fost publicată în paginile revistei „Flacăra”, dintr-un aprilie al anului 1980, când pictorul mi-a mărturisit: „Pentru mine culoarea este, de fapt, pictură”, mărturisire ce se confirmă în fiecare tablou pictat de el și care s-a așternut între noi și de astă dată, la această ultimă reîntâlnire, luminând ziua gri care a plecat rușinată de nelumina ei…
– În atelierul dumneavoastră văd pânze, foarte multe pânze care surprind lumea satului, dealurile, păsările, natura locurilor natale. Ce înseamnă pentru pictorul Viorel Mărginean această lume?
– Eu sunt fiu de pădurar și, poate, așa se explică lumea pădurii și a satului, zona de dealuri, păsările, viziunea panoramică a picturii mele. Mi-a rămas profund întipărită în memorie scurgerea celor patru anotimpuri petrecute în copilărie, acolo, pe dealurile din Cenade.
– Elevului de odinioară îi plăcea să deseneze la fel de mult ca pictorului Viorel Mărginean?
– Da. Printre alte desene, făcute aproape zilnic, la școală am învățat geografia țării după o hartă făcută de mine. Era desenată din ochi, ca o natură moartă.
– Ce semnifică pentru dumneavoastră culoarea în pictură?
– Atât pentru mine, cât și pentru alți pictori, culoarea este, de fapt, pictură. Culoarea este o chestiune mai subiectivă. Fiecare o simte și o percepe altfel. Sigur însă că pictura în complexitatea ei de limbaj nu este numai culoare, este și desen, raport, ritm, contrast etc. Desigur, pictura nu este numai limbaj, ea conține și idei, sentimente, stări. De fapt, toate la un loc trec prin gândirea artistului. Pictura îl reflectă pe autorul ei indiferent de voința lui.
– Credeți în inspirație?
– Desigur. Cred în acel moment anume, bun, în care, de fapt, se întâlnesc mai multe stări acumulate în timp și care creează tensiunea necesară pentru a trezi uneori chiar subconștientul. Este momentul în care ai gândit rezolvarea plastică a unui gând ce te-a urmărit vreme îndelungată. Dar nu poți aștepta momentul inspirației cu nepăsare, trebuie să pictezi în fiecare zi, căci e nevoie de continuitate în munca de creație. Nu cred în pictorii care așteaptă să le vină inspirația, și nu lucrează.
– Dar în talent credeți?
– Vreți neapărat să vă răspund?
– Da.
– Cred în talent. Însă, cu talentul vii și abia apoi contează ce faci cu el. Meseria de pictor, pentru că este grea, trebuie făcută cu multă muncă și observație în fiecare zi, în atelier, pe stradă, tot timpul. Nu există un aparat de măsurat talent, dar există, în schimb, experiența acumulată, experiență artistică, desigur, care te definește ca artist. Am văzut multe lucruri, am văzut multe pânze expuse în diferite muzee, am pictat mult și toate acestea contribuie la formarea personalității. Talentul, acest foc sacru ce îl face pe artist să lucreze, să creeze opere de valoare, chiar dacă suntem însoțiți pe tot parcursul activității și de eșecuri. Dar trebuie să fim exigenți față de acele pânze care nu ne plac. La unele lucrări revin după o perioadă și le refac, iar la altele renunț de tot. Uneori, când vin în atelier și am o pânză pe șevalet, nu mă apuc să lucrez la ea decât dacă-mi este clarificată soluția plastică. Altfel trec la alt tablou, care fusese abandonat, și-l termin sau încep a schița, a compune o nouă lucrare.
– Cât timp lucrați la un tablou?
– N-am făcut niciodată un calcul. Încep mai multe și le termin în măsura în care-și găsesc soluția plastică.
– Privind în jur, aici, în atelierul dumneavoastră, observ multe pânze de mai mari dimensiuni…
– Îmi place să lucrez pe pânze de dimensiuni mari, dar nu este o regulă. Dacă vă uitați mai bine puteți descoperi pânze de dimensiuni diferite, chiar și foarte mici.
– Ce vă place să pictați?
– Natura, așa cum vă mărturiseam și la începutul discuției. Dar fac și portrete.
– Când pictați, ascultați mereu muzică?
– Depinde ce pictez. Uneori mă deranjează muzica. Dar dacă stau să compun, dacă sunt într-o anumită fază a lucrării, muzica creează atmosferă, iar dacă pictez o lucrare importantă, de mari dimensiuni, ce necesită concentrare și pe care trebuie să o atac cu o mai mare forță, atunci muzica mă încurcă. Prefer să nu aud nimic. În acel moment trebuie să decizi: ori faci pictură, ori asculți muzică. Înainte de a picta și după aceea muzica poate contribui la realizarea unei stări anume și este un bun amic al pictorului.
…m-am despărțit de interlocutorul meu, părăsindu-i atelierul, într-o liniște totală. Îmi doream să-i reaud glasul, să plec pe urma ecourilor unor momente care nu se uită niciodată. Rămas bun, Viorel Mărginean! Rândurile de față le dedic in memoriam… la data de 12 decembrie pictorul ar fi împlinit 92 de ani…
Mönchengladbach, Germania
Lucrări de Viorel Mărginean, click aici.
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
