”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (12)” de Dori Lederer

355
Dori Lederer proza Eugène Boudin, ”Nori albi pe cerul albastru”, 1854–1859
Eugène Boudin, ”Nori albi pe cerul albastru”, 1854–1859

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roPe seară începuse o ploaie măruntă. Cerul, acoperit cu o pătură gri, lăsa lacrimile să cadă pe asfaltul micuței gări, o gară gri precum inima lui. Andrei stătea rezemat de clădirea rece cu ochii spre peron. Picăturile de ploaie se prelingeau pe față, o față împietrită de tristețe. O voce anunța sosirea trenului. Silueta Otiliei se ivi grăbită, de sub umbrelă, părul ei se lupta cu vântul rece al unui început de primăvară. Făcu un pas, ceva îl îmboldea să meargă spre ea. Apoi, se opri, făcu pasul înapoi și o petrecu cu privirea cum urca scările trenului. ”Oare primăvara a și venit, a și plecat?”, se întrebă din nou. Un șuierat îl făcu să tresară din gândul lui iar trenul se puse în mișcare. ”A plecat…” își răspunse cu resemnare.

*

Casa îl primea rece și întunecată. Puse ibricul de cafea pe foc. ”Să bem o cafea, Emanuel”, vorbi Andrei cu el însuși. ”De azi încolo, vei fi Emanuel, doar Emanuel.”

Pe masă stătea hârtia pe care Otilia scrisese adresa și numărul de telefon. ”Doamne, cât de departe a plecat”, oftă el. Își turnă cafea în cană și aprinse o țigară. Nu mai fumase de când plecase de pe mare. Făcuse pace cu pământul care-i luase iubirea, încercase să facă pace cu el însuși, făcuse pace cu Dumnezeu și cu viața. Sau cel puțin asta credea că făcuse. În seara aceasta simțea că ceva i-a lipsit mereu, că ceva îi va lipsi întotdeauna.

*

Stătea pe piatra din vechea poieniță din aceeași pădure de munte. Același câine dormea liniștit la picioarele lui. O mână rece îi acoperi ochii. Tresări, mângâie palma aceea micuță, o luă și o sărută în tăcere.

– Te-am speriat? îl întrebă Otilia? Vocea ei nu mai era tristă că în alte dăți, avea o veselie misterioasă și în ochi îi jucau niște luminițe ce-i făceau atât de frumoși, mai frumoși ca niciodată.

– Nu, Otilia, aici, doar tu vii și doar tu știi să mă găsești. Nu mă pot speria de tine, tu ești Iubirea.

– Emanuel, e timpul să ne despărțim, e timpul să plec să mă odihnesc, îi spuse ea fără urmă de tristețe în glas.

Emanuel rămase mut.

– Cum să ne despărțim? Unde pleci, Otilia?

– Nu voi mai veni la tine, mi s-a dat voie să merg Acasă pentru totdeauna, plec acolo, vezi? îi arătă ea un nor prin care răzbăteau razele soarelui și-l făcea de o strălucire orbitoare.

– Mă abandonezi, întrebă el speriat?

– Nu, Emanuel, tu mereu m-ai numit Iubirea, voi rămâne cu tine până la capătul zilelor tale, dar în altă formă, iar tu acum, deși refuzi acest lucru, îl știi, îl mângâie ea pe frunte, apoi îl îmbrățișă și plecă fără să privească în urmă, pe potecuța ce se pierdea printre copaci.

*

Deschise ochii și-i închise brusc înapoi. Razele soarelui treceau prin perdeaua subțire și-l orbeau cu lumina lor. Era târziu, dormise mult și se simțea odihnit. Rememoră visul și încercă să înțeleagă ce voia Otilia să-i spună.

Lângă cana cu cafeaua proaspăt făcută, privirea lui se lovi de bilețelul din ziua trecută cu numele, adresa și numărul de telefon al Primăverii. Zâmbi, se duse la oglindă și spuse: ”Bună dimineața, Emanuel!”

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.