”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (18)” de Dori Lederer

358
Dori Lederer proză scurtă rubrica franturi de viata leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roOtilia avea un fel al ei de a trăi în două lumi diferite. Uneori, se răsfăța amestecându-le voit, acest răsfăț fiind mai mult un fel de răzbunare copilărească față de aceste lumi. Nu avea puterea să renunțe la una dintre ele, deși, încercase câte un abandon în diferite etape ale vieții, dar revenea mai obosită decât plecase. ”Într-o zi va trebui să plec definitiv, își spunea la fiecare reîntoarcere. Gândea că într-o zi va trebui să zidească ușa de la intrarea în lumea ei nevăzută și să rămână doar în cea materială, însă ceva o ținea agățată, ceva ce nu mai putea conștientiza de multă vreme. Poate era doar obișnuința de a se refugia acolo așa cum făcea când era copil și se încuia în baie numai și numai pentru a se simți liberă.

Cele din lumea văzută nu prea cădeau de acord cu cele din lumea nevăzută, mai mult încă, parcă duceau o luptă permanentă, o luptă prin care fiecare încerca să o convingă că cealaltă e doar o iluzie. Undeva, în adâncul ei, Otilia intuia dramul de adevăr, dar pentru a le împăca sau poate pentru a le accepta pe amândouă, le dădea dreptate pe rând și rareori le permitea o confruntare directă la care ea asista așezată undeva la granița dintre renunțare și acceptare până când cele două lumi erau pe punctul de-a se încăiera. Atunci, se ridica și rostea scurt: Liniște! Și brusc, se linișteau pentru un timp și gândurile și simțurile, semnele de întrebare se îndreptau de spate prefăcându-se în mirări iar Otilia se simțea din nou copil ronțăind la nelipsita ciocolată și scoțând niște sunete de încântare ca și cum era prima dată în viață când descoperea gustul ei.

”Vrei și tu o pătrățică?” îl întrebase odată pe Emanuel într-una din puținele ei vizite la magazinul cu tablouri, iar el acceptase fără să știe că nu avea obiceiul să roage pe nimeni cu ciocolată, deoarece îi place s-o savureze când e singură.

Stătea în picioare și ronțăia la viciul ei dulce în timp ce privea autoportretul cumpărat cu mulți ani în urmă și peste care dăduse când împachetase lucrurile. Se muta în curând și era mulțumită. Faptul că era mulțumită o făcea să creadă că e semn bun având în vedere că detesta să se mute. Avea un fel de a se lega de locuri, de oameni, de lucruri, de amintiri, dar acum o încerca o senzație de ușurare pe care nu și-o putea explica decât ca semn bun.

Verifică încă o dată dacă fusese încărcat totul în camion, închise geamurile, lăsă autoportretul pe masă, aruncă o ultimă privire casei și trase ușa după ea.

Viața o învățase, cu greu, e adevărat, dar o învățase să se despartă de multele ce-i trecuseră prin ea. La urma urmei, cu cât înainta în vârstă, cu atât mai puține rămâneau, oamenii, lucrurile, întâmplările, toate aveau câte un timp al lor iar Otilia învățase asta nu fără durere, nu fără împotrivire, dar nu te întreabă nimeni ce poți sau dacă poți, toate vin și se duc așa cum omul însuși vine de cine știe unde și se duce cine știe pe unde…

”Ei, da, uite că toată știința omenirii nu a fost capabilă să dea un răspuns fără echivoc, un răspuns pe care să nu-l mai pună la îndoială mulți nebuni ca mine, unor întrebări atât de simple. Frumos, nu-i așa?”, zâmbi ea amintindu-și de o întâmplare în care un prieten râsese cu poftă o seară întreagă după ce făcuse remarca aceasta: ”Frumos, în timp ce privea cum o frunză uscată aterizase pe asfaltul plin de noroi și se afunda în el sub stropii unei ploi reci de toamnă târzie.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.