Ceasul arăta orele cinci ale amiezii, când ușa se deschise și în prag își făcu apariția o femeie care încercă să-i cuprindă cu privirea pe toți cei din încăpere.
– Bună seara, dragilor, li se adresă femeia tuturor. Suntem toți? În jurul mesei stăteau patru femei și patru bărbați privind-o familiar, fiecare cu câte o cafea în față.
– Da, suntem toți, răspunseră ei. Se simțeau ciudat, încă de la intrarea în clădire ceva parcă se petrecuse cu ei și nu puteau defini ce anume. Femeia se așeză la măsuța din colțul sălii, deschise un caiet, îl răsfoi câteva clipe, apoi, pe neașteptate li se adresă zâmbind:
– Ce mă fac eu cu voi? Cei opt se priviră între ei, întrebându-se în sinea lor: Asta ce vrea să însemne?, și rămaseră în tăcere.
– Andrei, să încep cu tine sau cu Otilia?, le întrerupse momentul de nedumerire.
– Cu cine vrei tu, suntem aici, acum, pentru că ne-ai rugat să venim să stăm de vorbă, răspunse Andrei pe un ton care se voia detașat.
– Atunci, încep cu Otilia, își mută ea privirea spre cea care stătea în stânga lui Andrei. Otilia, vorbește, spune-mi cum vrei tu să mergem mai departe în această poveste?
– Tu știi bine că oricum aș vrea eu, oricum ai vrea tu, până la urmă, povestea va continua așa cum timpul și destinele vor dicta.
– Vrei să spui că voi, noi nu putem avea alegeri? Că suntem niște păpuși în mâinile destinului?, se încruntă ușor, a curiozitate, femeia.
– Cred în puterea noastră de a alege, însă, în limitele unui destin, limite care pot fi lărgite cât mai mult, dar numai atât… lărgite, nu desființate… Și poate că Andrei, ajutat de Emanuel își va spune și el părerea, încheie Otilia, dându-i cuvântul și privindu-l în ochi pe Andrei.
– Eu spun că, nu toate câte le-am vrut, le-am făcut, poate a fost aluatul din care sunt plămădit, poate ai fost tu, care ai intervenit uneori, sau chiar eu, care am tot fugit de sub penița ta, poate a fost destinul.
– Alexandru, tu ce mai spui, de ce stai atât de tăcut?, veni rândul lui.
– Mă gândeam să-mi fac dosarul de pensionare, zâmbi Alexandru, cred că la următoarea întâlnire nu voi mai fi chemat. Rolul meu s-a încheiat înainte de a începe, încheie el teatral, ridicându-se și făcând o reverență care stârni râsete în jur.
– Poate că da, poate că nu… spuse scurt femeia de la măsuța din colț. În dreapta lui Andrei, Maria, care se întrebase de ce fusese chemată, părea absentă când tocmai își auzi numele:
– Maria, pe unde ești în acest moment?
– Sunt lângă Andrei, veni răspunsul ei inocent.
– În poveste, Maria, pe unde ești acum?
– Sunt undeva între teama de singurătate și dragoste, veni răspunsul ei sincer.
– Îmi placi, Maria, și cred că placi multora, îi zâmbi complice.
– David, Ioana?
– Noi? întrebară cei doi în cor.
– Voi ce vreți să faceți?, continuă ea.
– Noi ne facem datoria, oricare va fi ea, deci, sună-ne în caz de nevoie, vorbi Ioana în numele cuplului ce-l formau.
– Vă mulțumesc, prieteni, răspunse femeia și scrise ceva în caiet.
– Camelia, de când am intrat pe ușă, tu ai tot șușotit cu George. Puneți ceva la cale?
Camelia și George se priviră și tăcură.
– Înțeleg, sigur puneți ceva la cale. Pot ghici?
– Doar jumătate, răspunse ea cu un aer enigmatic.
– Jumătatea pe care tocmai am pus-o la cale, completă George râzând.
Femeia se ridică în picioare, veni lângă masa mare și-i privi pe toți opt. Îi erau dragi, în ciuda faptului că unii dintre ei erau rebeli. Ca niște copii neastâmpărați, uneori trăgeau semnalul de alarmă în timpul mersului, ori coborau în prima gară și trebuia să-i caute câte o săptămână, uneori umblau la macaz și trenul ajungea la destinații necunoscute. Îi rugase să vină în seara aceasta pentru că avea nevoie să-i asculte din când în când, pentru a intui pe unde să-i caute atunci când se pierd.
– Vă mulțumesc că ați venit, ne vom mai întâlni spre sfârșitul poveștii, povestea aceasta care este ca o călătorie cu trenul prin tărâmul vieții omenești, încheie femeia, îmbrățișând pe fiecare în parte.
Ușa se deschise și un bărbat aștepta să-i conducă la ieșirea din clădire. Era același bărbat care îi condusese la venire, de la poartă până în sala aceasta. Femeia se apropie de el și-i șopti:
– Să dai mâna cu fiecare în parte, pentru a uita că au fost aici, așa cum ai făcut la venirea lor, strângerea ta de mână le-a șters unele dintre amintiri pe durata șederii lor în sală. La plecarea ultimului oaspete, bărbatul încuie poarta, ieși în stradă cu femeia, își luară la revedere și urcă în mașina care-l aștepta. Femeia dispăru cu pași egali pe străduța străjuită de castani.
– Cine era?, îl întrebă prietenul, răsucind cheia în contact, în timp ce privea după ea.
– O femeie, o femeie care zicea că are nu știu ce treabă, trenuri, gări, viață, oameni, chestii de-astea, se eschivă bărbatul. Crezi că avem timp să mai prindem un pic de soare?, schimbă el vorba.
– Da, mai avem o oră jumătate.
– Hai, să facem o baie!
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
