Vila de la Zăvoaia căpătase un aer mohorât. Liniștea care domina acum reşedinţa era apăsătoare. Iarba, sălciile, chiar și cascada au tras cortina, iar actorii și-au încurcat rolurile.
Din când în când, în jurul vilei își face apariția un bărbat zdrențuit, de vârsta a doua, însoțit de trei câini: unul ciobănesc mioritic, ceilalți doi – maidanezi. Nu pleacă nicăieri fără ei. Când coboară înserarea, pornesc să colinde uliţele în căutare de hrană. Rareori cutreieră satul pe timp de zi, ca și cum s-ar feri de contactul cu lumina. Nu are identitate și nici cea mai vagă idee despre forfota din lanul cu trudă zilnică. Nu-i lacom, nici neiertător. Uneori bate la porțile oamenilor din sat și cerșește. Alteori rabdă. E un fel de ritual al nedreptății, scrijelit pe o carte cu filele arse de soartă. Are priviri cameleonice, inocente, alternând între senzații tulburi și limpezi. E venetic pe-aici. Locuiește, de câteva luni, printre ruinele unei clădiri părăsite de veacuri, de la marginea Zăvoaiei. I se spune ”Nebunul cu câini” sau doar ”Nebunul”. De câteva zile însă pare că nu mai are astâmpăr. Vila pictorului, altădată primitoare, acum este întunecată. Niciodată nu plecase nemiluit de acolo. Nu cunoștea programul lui Tudor Cristache, însă îi pândea venirea, chiar şi zile întregi, de undeva de pe umărul drept al cascadei şi de fiecare dată răbdarea îi era răsplătită pe deplin. Acum speranța primise lanțuri și nu înțelegea până când va trebui să le poarte.
– Du-te, i-a zis un localnic, care îl văzu rezemat lângă poartă. Pictorul nu se mai întoarce! A murit.
Nebunul îl ameninţă cu un ciomag noduros pe aducătorul de potop şi scoase câteva sunete ca o sudalmă. Totuşi, înspre seară, plecă şi se așeză pe un bolovan acoperit cu mușchi verde, la câțiva metri de cascadă, privind în gol. Spuma apei, în razele lunii, era ca o dantelărie desprinsă din basme. Însă nu efectul vizual al acestei simfonii îl atrăgea pe nebun, ci vulcanul ce clocotea în mintea sa îşi afla cât de cât liniştea în murmurul pietros. Tot acolo îl găsi Ștefan Deleanu a doua zi pe la prânz. Când l-a văzut pe scriitor, s-a ridicat speriat și a luat-o la fugă. După câțiva pași s-a răzgândit brusc, s-a oprit și a asmuțit câinii pe noul-venit, ca și cum îi încălcase regatul. Ștefan a urcat iute în mașină. Tudor Cristache îi spuse câteva despre acesta. Era clar că omul din fața lui avea mintea rătăcită. A scos camera foto și i-a făcut câteva poze. Acest gest îl deranjă și mai tare pe nebun. Se apropie de maşină cu intenţia de a lovi capota cu ciomagul. Scriitorul porni motorul și rulă vreo zece metri, în marşarier. Încordat, îl sună pe Dan Simionescu:
– Sunt la Zăvoaia. Am venit să mă documentez… Mi-a dat voie Maria. Aici, în incintă, l-am găsit pe bărbatul nebun despre care ţi-a vorbit poliţia din localitate. Vrea să mă alunge. Are cu el niște câini și i-a asmuţit pe mine. Pare destul de periculos.
– Voi veni acolo, zise comisarul. Încearcă să-l reții cumva. Voi sosi, cel târziu, într-o jumătate de oră!
Proprietatea lui Tudor Cristache era la câteva sute de metri de strada principală. Se auzeau mașini trecând, însă niciuna nu devia spre acea zonă a satului, deși dincolo de vila artistului se mai aflau vile ale protipendadei din oraş, dar şi câteva gospodării, înconjurate de un verde-istoric imens.
Ștefan căută în grabă o soluție. Omul îi urmărea fiecare gest. Câinii se așezaseră în praful drumului aşteptând o nouă comandă. Deschise portiera mașinii și coborî:
– Nu te teme, zise scriitorul. Nu-ți fac nimic rău.
Bărbatul scoase câteva sunete și arătă cu mâna spre cascadă.
– Știu, îți place acolo. Și mie îmi place. Vin des aici. Am putea fi prieteni. Și întinse mâna spre cel din fața sa.
Nebunul se retrase cu un pas. Încruntându-se, a dus spre ochi mâna dreaptă cu degetul mare și arătător în formă de V, apoi a arătat iarăși spre cascadă… ”E clar. Este mut! își zise Ștefan Deleanu. Însă parcă ar vrea să-mi spună ceva…” Scoase îndată, din portmoneu, o bancnotă de zece lei:
– Uite, zise scriitorul, să-ţi iei mâncare.
Privirea cerșetorului se fixă pe bancnota care-i fusese dăruită și parcă fiecare bătaie de pleoape era ca săgețile piezișe care hipnotizează prada.
– Ia-o, e a ta! îl îndemnă Ștefan Deleanu.
Bărbatul îşi arătă nemulţumirea. Scriitorul se aplecă și o așeză pe iarbă. Câinii s-au ridicat toți trei deodată, parcă la poruncă. Nebunul le spuse ceva nedeslușit. Aceștia l-au muşinat de câteva ori pe Ştefan, apoi au revenit la locul lor. În mintea scriitorului pornise un iureș de scenarii. Ar fi vrut să scotocească prin mintea celui din fața sa. Era un personaj care colora filele cu naturalețe, numai bun de luat în seamă.
– Voi scrie despre tine, i s-a adresat. Dacă ai putea vorbi… Ești misterios, omule… Tare misterios!
Față în față, cei doi derulau filmul lor, fiecare altfel. Aveau nevoie de un translator care să tălmăcească gestul violent al bărbatului însoțit de cei trei câini supuşi. Apariția comisarului a stârnit neliniște pe chipul zdrenţurosului. Luă îndată banii de jos și fugi spre deal, urmat de tovarășii săi credincioşi.
– Nu, te rog, nu trebuie să fugi! zise comisarul pe un ton blând. E în regulă! Îţi sunt prieten! Sau… aș putea să-ți fiu!…
Dar bărbatul se ținea deja cu mâinile de rădăcinile pinilor și se cățăra pe râpă, cufundându-se în pădure.
Contactul cu lumea îl neliniștise. Urca și gâfâia, strângând bancnota în palmă, ca și cum doar aceea ar fi fost sprijinul clipelor viitoare. Ajunse între ruinele cu ziduri îngropate pe jumătate și se așeză pe patul din crengi de nuc şi alun, acoperit cu o pătură veche. Era flămând și speriat. O sabie rătăcea prin sufletul lui.
***
Bogdan Davidescu îi ceru mamei sale să ia legătura cu Maria. Nu mai avea numărul ei de telefon și fiecare clipă în care suspiciunea îi apăsa sufletul trecea greu. Răzvan, fiul lui, se însănătoșea rapid, iar el își pregătea venirea în țară, definitiv. De Simona se despărțise prietenește şi cu sufletul împăcat – un coleg de serviciu îi dăduse deja vestea că ar fi văzut-o luând cina alături de un bărbat, într-un hotel din Viena.
Pe Maria o sună îndată ce intră în posesia numărului de telefon. Aceasta nu se arătă prea încântată de apelurile sale repetate. Găsea că niciun subiect nu mai poate fi comun, atâta vreme cât comisarul îl ţinea în fruntea listei cu suspecţi. Din când în când însă, fuioare de neliniște se derulau mai ales prin inimă, ca o iscoadă perfidă care sare ziduri să descopere înțelesuri senine, gândindu-se cum ar fi decurs relația sa cu Bogdan dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea. Uneori vedea acest episod închis, alteori punea vreascuri pe focul care arsese mocnit vreme de mulți ani.
Trecuseră aproape trei săptămâni de la moartea lui Tudor, când scriitorul își făcu apariția la ușa ei, însoțit de o tânără. Femeia avea aproape treizeci și cinci de ani și era îmbrăcată modest. Rochia decoltată, cu mânecă lăsată, plină de flori mari, de-un albastru viu și un bej cald, din material ieftin, deasupra genunchilor, lăsa să se vadă picioare frumos bronzate. Părea ușor stângace. Își tot arunca o șuviță de păr șaten peste ureche şi umărul stâng. Avea părul lung și drept, nevopsit. Salută timid, lăsând impresia că n-ar vrea să deranjeze cu nimic. Maria îi privi mirată şi îi pofti în sufragerie:
– Intrați și făceți-vă comozi, zise, schițând un zâmbet. Ștefan, sunt convinsă că mi-ai adus noutăți. Fiecare vizită din partea ta e o pagină din carte, știu! Apoi privi întrebător spre necunoscută.
– Ea e Tania, o prezentă scriitorul. Și…
– Şi?
– Și e sora ta!
(Va urma)