”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (33)” de Dori Lederer

216
dori lederer franturi de viata leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roSoneria telefonului o trezi pe Otilia din gândurile care se așterneau pe monitorul laptopului. Aruncă privirea spre ecran  și se încruntă: ”Alexandru?”, se întrebă cu voce tare. ”De ce m-o suna?”, continuă intrigată, fără să răspundă.

Se ridică, își mai turnă cafea caldă peste cea rece din cană și privi pe fereastră la ploaia care se tranformase în lapoviță, încercând să le ghicească oamenilor grăbiți, chipurile ascunse sub umbrele.

Alexandru continua să o apeleze, ea continua să ignore.

Știa că nu mai aveau nimic să-și spună, că timpul vorbelor trecuse și că trecutul cu el îl îngropase, iar acum descoperea că uitase chiar să șteargă numărul lui din agendă.

Alexandru o învățase că iubirea nu există, sau poate că există sub forma unei păpădii, atât de puțin, atât de fragilă, atât de… ideală, încât nu se poate materializa în oameni mai mult de-un vis de noapte.

Se întoarse la masă și continuă să scrie: ”Ca în povestea fetiței cu chibriturile, privim pe fereastra viselor la flacăra iubirii, adormim  și înghețăm în somn, murim reci”. Trânti capacul laptopului și se privi în oglinda de pe peretele din hol:

– Patetic?, o întrebă pe cea din oglindă.

– Nu, cinic, o privi încruntată figura.

– Vorbești singură?, încercă să glumească.

– Da, mereu, veni răspunsul unui chip pe care nu-l recunoștea.

– De ce?, încercă Otilia să șicaneze.

– Mă confesez mie însămi, răspunse chipul, privind-o în ochi.

Și telefonul sună a cincea oară.

Chipul din oglindă o îndemnă:

– Răspunde-i! E doar un om, un om oarecare cu vreo problemă oarecare.

*

– Alo, bună, Alex!

– Sărut mâna, Otilia. Mă iartă că te deranjez. Acum, că ai răspuns, nici nu mai știu de ce te-am sunat. Poate am vrut doar să-ți aud vocea, sau am vrut să știu dacă ești bine, sau… uite, chiar nu mai știu…

– Alex, nu sunt într-o zi bună pentru vorbe, nu cred că voi fi curând, sau poate niciodată, dar dacă am răspuns înseamnă că trăiesc. Mă iartă tu, că trebuie să închid, tocmai ieșeam și mă grăbesc. Fii bine, Alex, încheie Otilia conversația și puse telefonul pe masă înapoi.

”Ziceam că trebuie să ies? Da, cred că mă grăbesc să simt ploaia asta de sfârșit de toamnă. Fără umbrelă, fără gânduri, fără telefon…” și ieși pe ușă îmbrăcând din mers pelerina cea neagră.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.