– Știi că am vorbit cu Alexandru?, veni pe neașteptate întrebarea Cameliei, în timp ce mângâia mogâldeața de pluș.
Cățelul aproape că nici nu mai respira de teamă că va fi lăsat din brațe.
– Nu, nu știu. M-a sunat, dar nu am avut timp să vorbesc, răspunse Otilia sec.
– E singur, Otilia, e singur și trist, continuă prietena ei. Crezi că l-ai putea ierta?, încercă ea să vadă ce gândește Otilia.
– Camelia, nu mai am ce să-i iert. E singur și bătrân. Asta e situația. Nu e trist, e bătrân. Dar și eu sunt bătrână și pe deasupra, sunt bine, sunt liniștită și am deja viața mea, așa cum este ea, dar e a mea.
– Ai de gând să continui singură? Văd că nici pe George nu-l placi.
– Îl plac pe George, dar ca pe un amic, hai, să zicem prieten, dar nimic mai mult.
– Ești fericită, Otilia?
– Nu există fericire, Camelia. Există un soi de liniște pe care am căutat-o toată viața. Să zicem că am găsit ceva din ea și cred că mi-e de ajuns.
– Otilia, omul nu e făcut să fie singur, continuă cu încăpățânare femeia.
– Nu, nu e făcut să fie singur, dar știi cum e… încerci o dată, încă o dată, apoi renunți. Unei mari singurătăți în doi, prefer o mare împăcare cu mine însămi. Și apoi, nu sunt singură, te am pe tine, am și alte persoane cu care mă văd, acum am și cățelul. Cred că-l voi opri, nu-i mai caut adăpost. Are deja, aici.
– Otilia, singurătatea e grea, oftă Camelia. Mi-o amintesc pe mama, ți-o amintești și tu…
– E grea dacă nu te împrietenești cu ea. Nu mă pot schimba, din păcate. Dacă nu a fost să fie tot, prefer nimic, prefer singurătatea care are și ea destule de oferit, vorbi Otilia aproape în șoaptă, ca pentru ea.
– Știi ceva? Alexandru m-a rugat să-ți vorbesc, i-am promis că o voi face.
– Și George te rugase, Camelia. Ești un om bun, ții la mine, dar, o dată pentru totdeauna, renunță, te rog. Am atâtea de făcut, viața continuă plină, vezi bine.
Camelia lăsă cățelul pe covor și o îmbrățișă pe Otilia.
– Există și excepții, crede-mă. Și nu pot decât să sper că te vei convinge.
– Am îmbătrânit, buna mea prietenă. Există și excepții, așa este, dar nu pentru oricine și nu oricând. Viața compensează întotdeauna. Eu am primit destule, iar tu le știi, încheie zâmbind.
*
Maria bătu la ușa atelierului și neprimind niciun răspuns, deschise ușor. Andrei dormea pe canapea, acoperit cu o pătură subțire. Fereastra era întredeschisă, iar pe pervaz, o scrumieră plină ochi cu chiștoace de țigări.
”E atât de frig aici”, își strânse femeia halatul în jurul trupului.
”Iar s-a apucat de fumat”, oftă ea și închise fereastra.
Pe șevalet, o pictură neterminată, un înger cu aripa dreaptă ruptă, dâre de sânge în urma lui și o pădure în flăcări. Fiori reci o trecură la vederea imaginii. Privi spre Andrei, privi iar spre tablou, dar nu îndrăzni să-l trezească. O piatră grea i se așeză pe inimă, ca un presentiment sumbru și ieși în vârful picioarelor închizând ușa fără zgomot.
În momentul acela auzi un strigăt: ”Am ajuns prea târziu! ”. Era vocea lui Andrei, iar avea coșmaruri.
Maria tresări pentru o clipă, apoi se duse la bucătărie să pregătească micul dejun.
”L-am pierdut definitiv?”, se întrebă ea.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
