”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (41)” de Dori Lederer

210
Dori Lederer proză franturi de viata

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roGeorge a deschis ușa bucuros de venirea Otiliei și a prietenilor. Rând pe rând, s-au salutat cu ceilalți invitați făcând cunoștință. Când au ajuns în dreptul lui Andrei, gazda l-a recomandat:

– Andrei, cel care a pictat tabloul pe care ți l-am oferit de Crăciun, Otilia.

Andrei păli la vederea femeii și se aplecă să-i sărute mâna încercând să ascundă starea de șoc.

Otilia îl privi ca pe o stafie și îngăimă:

– Emanuel?

– Nu, Andrei, interveni George crezând că nu se auzise bine numele.

– Da, Emanuel, răspunse bărbatul ridicând capul și privind-o în ochi, în timp ce George rămase descumpănit.

În acel moment, telefonul Otiliei sună și femeia se retrase doi pași pentru a răspunde. După câteva clipe reveni cu o figură și mai transfigurată decât plecase.

– Trebuie să ajung la Alex, se întâmplă ceva cu el, mi-a spus că îi este foarte rău, apoi am auzit un zgomot iar convorbirea a rămas în aer. Alex nu mai răspunde!, le spuse celor de față și se precipită spre ușă.

Camelia își luă geanta și o urmă îngrijorată.

– Cine e Alex?, întrebă Andrei mirat privind în urma celor două femei.

– Este fostul soț al Otiliei, tatăl copiilor ei. Din câte știu nu prea țin legătura. Dacă a sunat-o pe ea, înseamnă că e ceva grav, răspunse Marian îngrijorat.

Tot drumul, Camelia a condus nebunește. Otilia tăcea, iar asta o îngrijora și mai tare știind că atunci când tace, în ea vuiește uragan de gânduri.

– Bine că e poarta descuiată, vorbi Camelia ca pentru sine în timp ce intrară în curte și se mira de faptul că toate luminile din casă erau stinse.

George, căzut lângă birou cu privirea pierdută și gura strâmbă, încerca să spună ceva arătând cu capul spre telefon. Otilia luă telefonul și se uita la el buimacă.

– Caută în mesaje, poate acolo este ceea ce vrea să ne spună!, o sfătui Camelia în timp ce forma numărul serviciului de urgențe pe telefonul ei.

– Alma s-a sinucis. S-a aruncat cu mașina în râu, spune ultimul mesaj primit de la sora Almei.

– Alma s-a sinucis? Doamne, ce nenorocire!, strigă Camelia.

Ambulanța gonea spre spital urmată de cele două femei cu mașina.

– Nici nu știu cum să mă rog pentru el, nu vreau să moară, dar nici nu vreau să rămână pentru restul vieții imobilizat, șopti Otilia plângând.

– Să ne rugăm să fie cum e mai bine, uneori, numai Dumnezeu mai poate face ceva. Nu intra în panică, încă nu știm ce daune sunt, o încurajă prietena.

*

Pe Alexandru îl cunoscuse într-o perioadă dificilă a vieții lui și a ei. Era un bărbat care nu avea încredere în nimeni pentru că latura asta i-o arătase viața. Ea era naivă și derutată de mersul lucrurilor prin lume.

Au crezut că vor învinge împreună pietrele destinelor, dar firea lui suspicioasă, mania de a controla totul, inclusiv gândurile celor din jur, au dus-o pe Otilia la închiderea în sine.

Alma a apărut în acea perioadă iar Alexandru s-a îndrăgostit nebunește de ea și ea de el.

După divorț, cei doi au fost liberi să trăiască împreună. Și chiar păreau să fie fericiți.

Până când, de curând, el începuse să aibă probleme foarte grave. I se părea că îl înșală chiar sub ochii lui, vedea peste tot rivali, nu mai dormea deloc și abia se atingea de mâncare. Pe ea o credea prefăcută și mincinoasă și-i arunca în față tot felul de închipuiri fără nicio noimă.

Într-o zi, în timpul unei crize violente, au hotărât să se despartă.

Nici el nu mai putea suporta zbuciumul interior dat de gândul că e înșelat, deși niciodată nu găsise vreo dovadă, nici ea n-a mai rezistat acuzațiilor lui nejustificate.

După despărțirea de Alma, Alexandru se prăbușise psihic și a sunat-o pe Otilia încercând să stabilească o relație de prietenie care, credea el, l-ar fi ajutat să-și adune gândurile și să se liniștească.

Dar Otilia aflase cele întâmplate și a refuzat să-l întâlnească, temându-se de viitoarele lui reacții necontrolate.

Alma își dăduse seama că este nevoie ca ei doi să stea departe unul de altul și-i spusese că nu-i va vorbi și-l va evita până când el va fi sigur pe sentimentele proprii și va vedea lucrurile limpezite. Abia atunci, dacă va voi, va putea s-o caute să lămurească ce a fost de fapt: a fost iubire sau o boală?

Otilia o văzuse de câteva ori prin oraș și lăsase impresia că se descurcă destul bine în această situație, deși era mult mai tăcută și nu mai avea nelipsitul zâmbet.

Știa că încă se iubesc și admira puterea acestei femei de a aștepta un deznodământ, oricare ar fi fost el.

Pentru Alexandru, Otiliei îi rămăsese doar un sentiment de compasiune știindu-i firea dificilă și neîncrederea în oameni.

”Nici noi nu mâncăm, nici altuia nu-i dăm? Nu așa trebuie să fie”, și-a alungat umbra părerilor de rău, sfârșind a se bucura atunci când auzise că Alma era fericită cu el.

*

La capelă se apropia ora închiderii, rudele și cunoscuții plecaseră. Mai rămăsese o singură femeie care văzând-o intrând, se îndepărtă spre ușă, lăsând-o pe Otilia lângă sicriu.

– Alma, Alma, ai obosit… Odihnește-te în pace, Alma, îi vorbi printre lacrimi chipului împietrit și parcă acoperit de nori, nori de păreri de rău.

Aprinse o lumânare și plecă abătută spre ieșire vorbind singură cu voce tare:

”Și totuși, unii oameni se scufundă în tăcere, nimeni nu-i vede, până dispar de tot. Oboseala e soarta oamenilor puternici. Iar moartea lor, tot numele de Oboseală poartă.”

La ușă, femeia bătrână care-i păru că seamănă cu Alma, îi strânse mâna ușor și-o întrebă:

– Ai cunoscut-o pe Alma mea?

– Da. Am cunoscut-o, era puternică, răspunse Otilia plecând capul și-și reluă drumul cu pași repezi pentru a răspunde la telefonul care tocmai suna.

– Otilia, Alex s-a stins, se auzi vocea gâtuită a Cameliei.

– Acești oameni chiar s-au iubit, Camelia. Ar fi păcat să nu fie împreună pentru totdeauna. Voi anunța copiii, spuse Otilia și se așeză pe bordura trotuarului cu capul în mâini.

”Nu ai voie să plângi! Vor veni copiii, iar tu nu ai voie să plângi! Ai înțeles?” și se mușcă de limbă până simți gustul sângelui.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.