”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (42)” de Dori Lederer

289
Claude Monet, ”Parcul Monceau”, 1876
Claude Monet, ”Parcul Monceau”, 1876

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roIoana citea ziarul, pregătise cafeaua pentru amândoi iar acum, față în față, stăteau la masă. Era a doua zi din an.

David, dus pe gânduri, arunca din când în când câte o privire furișă spre ea.

”A îmbătrânit, nu mai e femeia suplă și frumoasă pe care am luat-o, dar inima mea tot așa și-o amintește”, își spuse el.

                                                          *

Erau tineri, se îndrăgostise de ea la prima vedere. Ochii ei îl fermecaseră pentru totdeauna.

S-au iubit și și-au promis că vor îmbătrâni împreună, apoi el a trebuit să plece iar pe mare. Ea a rămas să-l aștepte. Vestea că vor avea un copil o primise cu bucurie. Era tot ce-și dorea, un copil cu femeia iubită. Faptul că s-a născut la șapte luni l-a făcut să tremure de teamă pentru viața puiului lor și a venit imediat acasă.

Un timp n-a mai plecat, a lucrat pe țărm. Copilul creștea și cu cât creștea, un gând îi dădea mereu târcoale. ”Acest copil, născut la șapte luni avusese o greutate de copil normal. Oare e deosebit?”, se întreba bărbatul des, urmărindu-i evoluția.

Prin cercul de prieteni, începuseră să umble niște zvonuri despre o fostă legătură a soției cu un coleg din breasla ei, iar asta l-a dus la hotărârea de a face pe ascuns testul de paternitate.

În ziua în care a primit rezultatul, a căzut cerul pe el. Nu era copilul lui.

A petrecut un timp numai beat, luptându-se cu el însuși.

”O iubesc, dacă îi spun că știu adevărul, divorțul este inevitabil”,  își biciuia David sufletul.

Și apoi, copilașul crescuse, îi lumina zilele cu zâmbetul, îl îndrăgea ca pe viața lui.

A hotărât să plece pentru un timp iar pe mare, pentru a-și uita amarul și pentru a lua o hotărâre definitivă.

Femeia pe care o iubea mai presus de orice, îl înșelase, îl mințise și îl privea ca și cum nimic nu se întâmplase. Își făcuse o bună reputație ca medic și părea că n-o afectau cele ce se zvoneau despre ea.

La întoarcerea acasă, hotărâse ca nici pe el să nu-l mai afecteze gura lumii, a îngropat gândurile amare în inimă și a continuat viața alături de ea.

                                                                  *

”De ce am stat cu ea toată viața?”, se întrebă el din nou, bând o gură din cafea.

”Pentru că am iubit-o”, își răspunse tot el și-i luă mâna în mâna lui.

– Ioana, te-am iubit și te iubesc. Ne-am promis demult, demult, că vom îmbătrâni împreună. Iată-ne! Am ajuns până aici, la bătrânețe. Iartă-mă, încă o dată te rog, nu știu ce a fost cu mine, am fost nebun, am vrut să fiu iubit, de tine aș fi vrut, dar… se opri privind în jos.

Ioana îl privi cu înțelegere, se ridică de pe scaun și-l îmbrățișă.

– Vrei să facem dragoste?, o întrebă el ca un adolescent timid.

– Putem încerca, i-a răspuns ea și l-a sărutat pe gură.

Au făcut dragoste pentru prima oară după foarte mult timp. Apoi, el s-a retras în living și a simțit ceva ce semăna cu fericirea.

A luat telefonul și a format un număr:

– Te-am sunat să-ți urez un an bun, să fii fericită și să-ți mulțumesc pentru tot, spuse el cu un ton rece.

– Totuși, ce s-a întâmplat?, se auzi vocea de femeie din telefon.

– M-am tot gândit și… știi… astăzi mi-am reluat relațiile normale de căsătorie.

– David, tu mi-ai spus mereu că nu au existat asemenea relații, că totul era de conveniență.

– Draga mea, am familia mea și asta îmi este de ajuns, nu se lăsă el atras în discuțiile pe care le avuseseră în trecut.

– Adică ai mințit?, se auzi vocea din ce în ce mai revoltată.

– Îmi pare rău pentru tine, dar regretele sunt tardive, încercă David să încheie conversația.

– David, dacă ești fericit, mă bucur pentru tine, dar să ții minte un lucru: când suntem fericiți, nu ne pare rău de nimic și pentru nimeni, nu mai vedem nimic în jur decât propria noastră fericire. Nu-ți voi mai da ocazia să mă minți, spuse femeia și închise.

Ioana apăru în prag :

– Deranjez? Vorbeai la telefon. Voiam doar să-ți spun că îți voi face programare pentru niște analize. Nu arăți bine deloc și e timpul să te îngrijești de sănătate.

– Nu deranjezi, am avut de făcut o urare cuiva. Da, vom merge împreună, nici tu nu-mi pari prea bine, draga mea. Vrei să ieșim să facem câțiva pași împreună? Peste drum, prin parc. Ce zici?

– Da, mă îmbrac și mergem, dar mai întâi îți voi muta lucrurile în camera noastră.

– Bine, între timp, eu voi citi ceva și deschise o carte. Începu cu voce scăzută:

”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”…

O lacrimă și un moment de tăcere, apoi reluă cu voce și mai scăzută:

”Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

Se ridică, închise cartea și adăugă: ”Corinteni 13”. În fiecare zi trebuie să citesc aceste cuvinte.

În casa lui David și a Ioanei, lucrurile intrau în normal, iar anul acesta își propuseseră să-și mai dea o șansă. Erau prea bătrâni să renunțe la tot ce construiseră o întreagă viață, iar trecutul îl îngropaseră și vor merge în mormânt, fiecare cu tainele lui proprii, dar se vor iubi.

Dar se vor iubi?

                                                             *

În parc, doi oameni în pragul vârstei a treia aruncau pâine la vrăbiuțe.

– Îți amintești ce spuneam când eram tineri? Iubirea este cea care merge până la capăt, care înfruntă totul, care sacrifică totul. Orice altceva e o prostie copilărească. Doar moartea îi scrie sfârșitul. Și poate nici moartea, vorbi încetișor bătrânul, strângându-i mâna consoartei sale care pășea liniștită alături.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.