”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (45)” de Dori Lederer

149
Proza Dori Lederer portugalia fictiune

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.ro– Eram prin apropiere, mama ta mi-a spus că nu ești bine. Ți-am adus niște fructe, știu că nu prea mai poți mânca mare lucru de când cu boala asta, îi spuse Otilia, îmbrățișându-l.

– Mulțumesc, vechea mea prietenă, aveam nevoie de cineva ca tine, un prieten cu care să vorbesc, o primi Ștefan bucuros.

– Ce s-a întâmplat cu tine? Ultima oară erai mai bine, îl privi Otilia cu durere.

– Dacă ai timp, mi-aș descărca sufletul la tine, simt că ești singura care nu m-ar judeca și m-ar înțelege, am nevoie să vorbesc cu cineva care ar reuși să înțeleagă ce spun, nu doar să mă asculte. Și mai mult încă, of, sunt sătul de sfaturi. Oamenii te ascultă pentru a-ți da sfaturi, puțini însă, care să înțeleagă ce le spui.

– Sunt în concediu, am la dispoziție cât timp vei dori tu, Ștefan, spuse femeia și se așeză pe singurul scaun din cameră, privind la chipul livid al bărbatului de pe marginea patului.

– Balivernele mele te vor obosi, dar imaginează-ți, sunt un muribund care mai are o singură dorință: să-l asculte cineva, am nevoie de asta, pentru a mi se liniști sufletul, spuse omul lăcrimând.

– Îți aduci aminte când eram colegi la teatru? Cu cine vorbeai toate cele neștiute de restul?

– Cu tine, Otilia. Simțeam că avem destine asemănătoare și asta mă făcea să cred că înțelegi ce spun.

– Da, ai dreptate, oarecum, destinele ne-au fost cam la fel. Vorbește-mi, te voi asculta. Nu mă menaja, știi că pot duce mult, îl invită ea la destăinuiri.

Și bărbatul începu să se confeseze.

– Moartea nu mă sperie. Toți murim la un moment dat. Ce mă sperie, este altceva, neputința oamenilor de a înțelege că nu suntem la fel. Vinovăția pe care încercăm s-o aruncăm unii asupra altora, pentru a ne simți mai bine. Nu învinovățesc pe nimeni pentru soarta mea, poate de aceea m-am și retras aici, departe de toți cei care mă cunosc. Un om nefericit nu este o binecuvântare nici pentru mama care l-a făcut. Dar un om nefericit este și el tot om. Îndemnurile la optimism, la speranță, vorbe precum viața e frumoasă, trebuie să lupți pentru ea, m-au adus în pragul nebuniei. Ce ar putea să mai spere un om bolnav, singur și fără nicio perspectivă, la vârsta mea? Da, am auzit clișeul: încă ești tânăr. Uite, Otilia, eu nu vreau să mă mint. Sunt bătrân pentru a mai începe o viață nouă. Viața nu începe în miezul secolului cu un trecut plin de nenoroc și o boală de nevindecat. Oare de ce nu pot fi înțeles că am obosit? Că am încercat, că am luptat, că mi-am făcut datoria atât cât am putut și că aș vrea să fiu lăsat în mâna lui Dumnezeu? Se spune că orice am face, viața va fi exact atât cât e scris să fie. Am obosit, Otilia, crede-mă. Anul trecut, de ziua mea, m-au sunat cunoștințe să-mi ureze ”La mulți ani”. Această urare m-a întristat. Mulți ani să aibă omul care are un sens, un drum, o motivație de a continua. Eu de ce să am? Să am mulți ani de dureri, de restricții, de tristețe și amintirea unei vieți care nu prea m-a bucurat? Copilul e adult, are viața lui, planurile, bucuriile, familia lui. Mama a trăit fericită cu tatăl meu până la capăt, necunoscând gustul dezamăgirilor pe care le-am gustat eu. Toți ar vrea să mă vadă că lupt pentru a trăi. Nimeni nu se întreabă pentru ce. I-am întrebat eu. Știi ce mi-au răspuns? Pentru ce îți va aduce viața în dar. Aiurea! Dacă într-o jumătate de veac mi-a adus numai amar, ce să mai aștept de acum înainte, când sunt cu un picior în groapă? Ziua bună se vede de dimineață, după cum răsare soarele. Uneori, poate deveni mai bună spre seară. Dar se întâmplă ca spre seară să fii istovit și să nu mai poți ieși la plimbare, vrei doar să dormi. Oare înțelegi ce spun eu? Nu toți suntem făcuți din același aluat. Oamenii ambițioși, pragmaticii și visătorii pot trăi mult. Chiar foarte mult. Eu nu sunt nimic din toate acestea. Sunt prea realist să mai pot visa, prea obosit să mai am ambiții, iar pragmatic nu m-am născut. Dacă există cineva care să poată înțelege ce spun acum, ai putea fi tu, Otilia. Spune-mi că nu mă judeci… încheie bărbatul, plângând ca un copil.

– Nu te judec, Ștefan. Te înțeleg. Am înțeles și nu am judecat oameni care s-au sinucis brusc, fără explicații. Numai ei știu ce mare durere au purtat în inimi când au recurs la acest gest. Pe tine, care ai decis să trăiești cât timp va vrea Dumnezeu, cu atât mai puțin te-aș judeca. Admir oamenii care luptă pentru fiecare zi în plus, poate că au pentru ce. Poate că și tu, dacă ai avea un fir de care să te agăți, ai face la fel. Nu crezi că ar fi posibil să apară acel fir?

– Nu, nu mai cred în himere, Otilia. Am crezut de multe ori și de fiecare dată a murit câte o parte din inima mea. Știi că am inima peticită de medici? Inimă rea am în piept, să știi. Din păcate, omul care nu mai crede în himere, este pregătit de orice. Chiar și de moarte. Singura și adânca mea tristețe mai rămăsese faptul că voiam ca din toată lumea asta mare, să înțeleagă cineva că am obosit și nimeni nu reușea. Îți mulțumesc că m-ai ascultat. Știu că tu ai înțeles. Acum, trebuie să mă întind. Mă simt sfârșit, obosesc din orice, îi spuse Ștefan, ridicându-se pentru a o conduce până la ușă.

În stradă, soarele ieșise dintre nori. Un soare de iarnă, cu dinți, precum chipul unui om care-și ascunde crispările de durere în spatele zâmbetului.

”Judecăm oamenii din punctul în care ne aflăm, dar rareori putem fi în același punct cu cei pe care-i judecăm. Nu te judec, prietene, știu cu exactitate ce simți”, vorbi Otilia în gând cu omul de care tocmai se despărțise.

Undeva, prin boscheții de pe marginea drumului auzi un glas de pisic. Se uită cu atenție și văzu un pui zgribulit de frig, plângând.

– Ce e cu tine, puiule? Vei muri înghețat. Ia, vino la mine, pis, pis, îl chemă Otilia.

Pisicul se apropie de mâna ei și-și frecă boticul.

– Hai, să vedem dacă te primește prietenul meu. Ai grijă să fii bun și să trăiești mult. Aveți nevoie unul de celălalt, spuse ea făcând drumul întors către Ștefan.

– Ștefan, m-am întors, iartă-mă, am găsit aproape de casa ta pisicul ăsta rebegit de frig. N-ai putea să-l ții cu tine, până trece iarna? Va muri dacă rămâne afară.

Ștefan se uită cu obișnuiții lui ochi triști la vietatea neajutorată și spuse:

– Poți să-l lași aici, până voi muri eu, va crește un pic, apoi se va descurca și singur.

 Puiul de pisic se cuibări în brațele lui calde și începu să toarcă.

– Acum plec, ai grijă de pisic, e o ființă nevinovată care fusese condamnată să moară de frig și de foame. Trec mai târziu să-ți aduc mâncare pentru el, să ai aici până la primăvară, spuse Otilia cu o scânteie de speranță în glas, văzând cum Ștefan îl ținea în brațe.

”Poate că acest pisic îl va face să vrea să mai trăiască, niciodată nu se știe care e pârghia potrivită pentru fiecare în parte.”

*

Ajunsă  acasă, Otilia încă nu putea ieși de sub influența gândurilor lăsate de fostul ei coleg, Ștefan. Încercă să-și amintească ziua în care îl cunoscuse.

”De ce ochii tăi sunt triști?” o întrebase el.

”Nu știu, cred că așa m-am născut, cu ochii ăștia. Dar nu sunt un om trist, dimpotrivă”.

”Sunt triști, ochii nu înșală. Poate vreodată vor deveni mai strălucitori, încă ești tânără”, îi spusese el.

În timp, deveniseră prieteni. Otilia îl asculta de câte ori simțea nevoia să vorbească ”baliverne”, cum îi plăcea lui să spună gândurilor pe care i le descoperea. Făcuse un copil în tinerețe cu o fată care îl părăsise mai apoi. Copilul a rămas cu el.

”Nu sunt pregătită să cresc un copil”, a justificat ea abandonul.

Mulți ani a muncit să-și crească băiatul împreună cu părinții lui.

Apoi, a întâlnit pe cineva și părea că soarta îi zâmbise. Fusese fericit un timp, până când și aceasta a plecat, a plecat cu un altul, un speculant ajuns bogat peste noapte, din noua clasă socială apărută după căderea regimului comunist.

De atunci, viața lui Ștefan nu a mai avut nicio rază de soare. S-a îmbolnăvit de diabet și nu a fost deloc interesat să se trateze.

De curând, venise rândul inimii să cedeze. Nimic nu l-a mai făcut să-și dorească să trăiască.

Acum era pe sfârșite și doar o minune i-ar mai prelungi viața. Își ducea zilele fără nicio dorință. Pur și simplu vegeta. Și își aștepta sfârșitul. Un om tânăr, abia ajuns la mijloc de veac, în vremuri în care se trăiește mult, vremuri în care oameni la 70 de ani încă se simt tineri și-și fac planuri de viitor. Dar el, nu. Știindu-i viața, îi era greu să-l judece pentru abandon, dar îi părea rău că nu mai găsise niciun fir de care să se prindă cu ambele mâini.

Se ridică și se privi în oglindă.

– De ce ai ochii triști?, o întrebă pe femeia care o privea aproape absentă.

– Poate că așa m-am născut eu, cu ochii aceștia, veni răspunsul.

– Nu mai ești tânără, nu mai e timp. Să nu te amăgești vreodată. Cu acești ochi ai venit, cu ei vei pleca, o anunță pe cea din oglindă.

Privirea deveni și mai umbrită. O gheară i se înfipse în piept, iar Otilia începu să se roage: ”Când va fi să mor, să fie în timp ce dorm și visez frumos, poate că nu mi-ai dat ce aș fi vrut, n-oi fi meritat, dar măcar această ultimă dorință să mi-o îndeplinești, Doamne.”

                                                                    *

– Te-ai întors? Cum a fost concediul?, se auzi vocea lui Cameliei în telefon.

– Da, am ajuns acasă de ieri. M-am odihnit, a fost bine, îți mulțumesc de întrebare.

– N-ai vrea să vii sâmbătă la un vernisaj? M-a rugat pictorul să-ți dau invitația. Ar fi făcut-o el, dar nu știa cum să te găsească. Mi-a povestit că v-ați cunoscut în străinătate.

Otilia rămase puțin pe gânduri. Ceva îi spunea că asta nu e de bine, ceva îi dădea ghes să meargă.

– Vorbim când ne vom întâlni, mâine. Nu promit nimic. Mă voi gândi, acum tocmai ieșeam pe ușă, am o întâlnire urgentă, scurtă convorbirea Otilia ascunzându-și tulburarea.

                                                                       *

– Și ce presupune aceasta?, îl întrebă pe medic.

– Presupune să iei medicamente toată viața și cu anumite precauții, poți trăi destul de mult, 10 ani fără mari complicații, chiar 20, îi răspunse medicul.

– Și fără?

– Fără ce?, o privi el uimit de întrebare.

– Fără tratament, precauții și altele?

– Nu pot garanta nimic, fără acestea, se poate muri oricând. E o boală care seceră milioane de vieți.

– Bine, răspunse Otilia calmă și luă rețeta de pe masă.

În stradă, zăpada începea să se topească. Primăvara se anunța timpurie.

”Tratament și precauții pentru toată viața. Medicina a avansat, o să ajung să-mi port inima într-un rucsac și mă voi bucura privind viața de la fereastră precum copiii săraci prăjiturile din vitrina cofetăriei”, zâmbi  grăbindu-se să scoată telefonul din geantă.

– Alo, mama, cum e timpul pe la voi? Aici sunt 35 de grade, suntem la plajă, ne distrăm de minune!

– Nu e foarte frig, se pare că primăvara va veni mai devreme. Mă bucur să aud că aveți vreme bună. Distrați-vă, sunteți tineri, puiule!, răspunse mama.

– Tu cum ești, mamă? Ești bine?, întrebă tânărul.

– Da, sunt așa cum mă știi dintotdeauna, bine, nu-mi duce grija, profită de concediu, copilule, îl meriți!, îl liniști ea.

Băgă telefonul în geantă, aruncă hârtiile de la medic în coșul de gunoi de pe marginea trotuarului și se îndreptă spre casa Cameliei.

– A fost cuminte cățelul? zâmbi Otilia cu gura până la urechi când prietena ei îi deschise ușa.

– Da, e adorabil, nu sunt eu mama lui de rezervă? Ce ai făcut la spital? E totul în regulă?

– Oho, voi trăi până la sută! N-am nimic, fii liniștită, continuă ea râzând.

– Nimic, nimic? Ăștia îți găsesc ceva chiar dacă nu ai, se miră Camelia.

– Ba da, am ceva: am zile de trăit atât cât este scris, așa cum au toți oamenii. Gata, nu mă mai bate la cap, acum știi că sunt bine. Și că m-am gândit și am hotărât să merg cu voi la vernisaj. Mulțumită?

– Foarte! Vei întâlni acolo persoane drăguțe, îi făcu prietena cu ochiul.

                                                                        *

Ajunsă acasă, Otilia își sună prietena din străinătate.

– Îți amintești discuția noastră din ajunul Crăciunului? Cred că aș fi capabilă să mă înham cu tine la asta. Mai e valabilă oferta?

– Da, oricând. Nu am renunțat la idee. Când putem discuta față în față amănuntele?

– În orice moment, veni răspunsul Otiliei, prompt.

– Atunci, e bine, vin în țară peste o săptămână și trecem la treabă, vorbi femeia cu mult entuziasm.

– Așa rămâne. Te aștept.

”Mult, puțin, în timpul rămas voi încerca să fac ce se mai poate”, spuse Otilia în timp ce deschidea laptopul.

”Și poveștile astea… nu le pot lăsa neterminate, dorm cam mult nopțile, cred că trebuie să reduc din orele de somn.”

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.