”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (46)” de Dori Lederer

119
Dori lederer portugalia fragment proza

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roUșa era întredeschisă și din cameră se vedea lumina unei candele. Intră încetișor și văzu pe mama lui stând în genunchi.

“Mamă, de ce plângi, ce e cu tine?”

“Sunt obosită, fiule.”

“De ce nu dormi, mamă?”

“Pentru că-ți duc grija, copilul meu. Nu mă pot odihni de grija ta.”

“Nu plânge, mamă, eu sunt bine”, o luă Emanuel în brațe ștergându-i lacrimile.

“De mai bine de-o jumătate de veac plâng și mă rog ”, suspină tânăra femeie.

“Mamă, mi-e atât de dor de tine, vreau să rămân aici”, spuse bărbatul și lacrimile începură să-i curgă pe obraji.

“Emanuel, nu poți rămâne, vei veni de tot când eu voi reuși să adorm”.

“Când, mamă?”

“Când vei primi semnul de la Dumnezeu, mă rog să-l recunoști atunci când va veni. Mergi acum, nu poți sta mult timp aici, nu ai voie, copilul meu”, îl îndemnă mama spre ieșire.

Deschise ochii, perna era udă de lacrimi.

“Mamă, mi-e dor de tine”, suspină bărbatul ridicându-se cu greu din pat.

Maria se trezise devreme, avea întâlnire cu un avocat, intenționa să transforme casa părintească într-un azil de bătrâni, îi explicase ea motivul pentru care nu va fi astăzi la vernisaj. Îi promisese că dacă va termina repede va ajunge cel puțin spre sfârșit.

Andrei întârzia în baie, nu voia să vadă pe nimeni, să vorbească cu nimeni. Ziua îi părea mohorâtă și nu avea nicio tragere de inimă pentru nimic.

*

“Ea este”, își spuse înfiorat, Andrei, văzând-o pe Otilia la intrare. Nu confirmase nimeni venirea ei, iar bărbatul, știind că este plecată în concediu, își luase gândul că ar putea să ajungă astăzi aici.

– Cât de mult mă bucur că ai venit, Otilia, o întâmpină aproape mort de emoții.

Otilia, la fel de tulburată, încercând să-și ascundă starea, îi zâmbi:

– Cât a trecut de-atunci, Emanuel?

– 15 ani și-o veșnicie, răspunse bărbatul cu vizibil regret.

Cele câteva ore, ochii lui au fost numai după ea. Fiecare privire a ei îi făcea inima să tresară, fiecare sunet scos de ea i se înfigea în creier, totul era plin de ființa ei, iar asta îl făcuse pe Andrei să fie o gazdă mai mult decât plăcută, ochii îi străluceau, chipul îi zâmbea și răspundea vesel tuturor. Era alt om.

Vernisajul a fost un succes, deși Maria nu a reușit să mai ajungă. S-au întâlnit acasă, ea, cu nasul în hârtii, el, plutind într-o lume doar a lui, așteptând să vină ziua următoare pentru a o revedea pe Otilia. Stabiliseră o întâlnire la un ceai, ca doi vechi cunoscuți.

”O iubesc, am iubit-o de când am văzut-o prima dată, ea este iubirea vieții mele, iubirea pe care am așteptat-o dintotdeauna”, a fost ultimul gând al lui înainte de a adormi.

*

”E târziu pentru ceea ce simt”, își spuse Otilia.

”Prezența lui m-a tulburat mereu, dar nu pot uita că au trecut 15 ani din ziua în care inima a tresărit prima oară la vederea lui, că astăzi, amândoi suntem bătrâni. Și mai este ceva. Camelia mi-a spus că există o femeie care-i poartă numele. Aceasta este piatra de poticnire. Dar, aș putea sta de vorbă cu el cum stau cu George, fără implicații sentimentale, doar o prietenie.”

– Știi de ce te-am sunat? Nu puteam vorbi cu tine de față cu Marian. Am văzut ceea ce aproape toată lumea a văzut. Tu și pictorul vă placeți. Mi s-a părut? o luă Camelia fără ocolișuri, la telefon.

– A fost plăcerea revederii, nu te gândi mai departe. E căsătorit.

– Da, este și nu este. Lumea vorbește, doar știi. Chiar el i-a spus lui George că relația cu soția lui este într-un fel mai… altfel, că sunt ca doi colegi de camere într-un hotel.

– Camelia, clișeul ăsta îl spun toți. Chiar mai poți crede? Există o femeie care locuiește cu el, îi poartă numele și o prezintă drept soție? Există. Ce să vorbim mai mult pe această temă? Însă, da, mă voi întâlni cu el la un ceai să vorbim aiureli, ca doi oameni bătrâni care se revăd după mult timp. Îți spun asta pentru a te să te scuti de întrebarea pe care voiai să mi-o pui, râse Otilia.

– Începutul sună bine. Totuși, spune cinstit: ai fluturi în stomac? Că la el se vedeau cu ochiul liber, nu se lăsă prietena.

– Cred că fluturii de care vorbești sunt molii. Tu știi că în acel colț din inima mea, de unde ar fi putut să vină fluturii,  e piatră. Nu mă mai bate la cap cu prostiile. Închide și hai la somn că am treabă, am ceva de scris și trece noaptea, o repezi Otilia.

”Și totuși, dacă are dreptate Camelia? Dacă e trimis de Dumnezeu să spargă zidul acesta, tocmai acum când e prea târziu?”, se întrebă ea după ce închise telefonul.

”De ce mi-a fost gândul la el în tot timpul acesta de când l-am revăzut? Să fie dragoste? Eh, prostii, nu mi-am dorit așa ceva, nici nu doresc să-mi stric liniștea pe care cu greu am găsit-o”, dădu din mână pentru a alunga asemenea gânduri.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.