”Oameni, Îngeri, Aripi, Lumi (56)” de Dori Lederer

121
dori lederer portugalia proza serial leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roEmanuel se plimba prin pădurea răcoroasă, când, deodată, dinspre marginea ei se  auziră voci vesele și râsete de bărbați și femei.

Grăbi pasul și când ajunse aproape, zări un grup de oameni îmbrăcați ca de sărbătoare, iar printre ei, pe David și pe mama lui.

– Ce este aici?, întrebă el un necunoscut.

– Așteptăm pe cineva, răspunse omul zâmbind.

Se îndreptă către mama lui și o întrebă și pe ea:

– Mamă, pe cine așteptați și ce sărbătoare este?

Mama lui îl privi într-un fel ciudat, îl îmbrățișă și-i răspunse:

– Nu știu, fiule, dar mi s-a spus că e cineva drag mie. Și se pierdu în mulțime.

Emanuel era năucit, nu pricepea nimic din tot ce vedea. Îl trase de mânecă pe David și-i puse aceeași întrebare.

– Nu știu, dar mi s-a spus că e cineva cunoscut. Apoi, îi întoarse și el spatele amestecându-se cu muțimea.

Telefonul îl trezi din somn. Era Otilia.

– Emanuel, plec pentru o perioadă în străinătate. M-am gândit să las cățelul la tine, știu că vă placeți unul pe altul. Crezi că l-ai putea ține până mă întorc?

Inima bărbatului se făcu mică. Nu voia să o știe departe, dar alungă acest gând și-i răspunse:

– Da, cu siguranță, poate rămâne cu mine. Cât timp vei lipsi din țară?

– Nu știu, te voi anunța când mă întorc, spuse Otilia.

*

– Și cât ai de gând să colinzi prin lume?, își întrebă Camelia prietena.

– Nu știu. Am nevoie să plec, voi sta câteva zile cu băiatul, apoi, voi mai vedea ce voi face.

– Copiii sunt bine?

– Da, sunt bine, mereu le-am spus să facă totul în viață așa cum cred ei că e mai bine, dar să se căsătorească din dragoste. Și e o mare mulțumire pentru mine că au ținut cont de acest sfat.

– Ai dreptate, Otilia, viața e ca un câmp de luptă, orice am alege este loc și de regrete, dar alegerea de a te căsători din dragoste nu lasă în urmă așa ceva. Când iubești, orice s-ar întâmpla, nu poți regreta, ceea ce alege inima la acel moment este ceea ce trebuie să se întâmple. Restul rațiunilor, mai devreme sau mai târziu se pot dovedi a fi greșite.

– Te voi suna să te țin la curent pe unde umblu, își luă Otilia rămas bun de la ea.

*

– Să ai grijă de Emanuel, micuțule, vei rămâne pe mâini bune, e un om care iubește animalele. Te va răsfăța așa cum o fac eu, îi spuse cățelului care o privea cu niște ochi triști de parcă înțelegea că se vor despărți.

Era o zi urâtă de început de iarnă cu cer întunecat și lapoviță. De la fereastră, privea la oamenii care treceau pe stradă grăbiți și zgribuliți sub umbrele.

Luă teancul de caiete și-l puse într-o geantă, aranjă în altă geantă lucrurile cățelului și mai verifică încă o dată valiza.

”Sper că nu am uitat nimic”, vorbi cu voce tare în timp ce se îmbrăca să plece spre Emanuel.

*

Andrei nu dormise toată noaptea. Vestea plecării Otiliei îl lăsase trist. Deși nu vorbeau des, gândul că ea există aproape de el îl întărea și-l făcea să reziste zilelor fără gust pe care le trăia. Maria continua în scaunul cu rotile iar sufletul lui continua în amorțeala rutinei care se instalase de un an încoace. Singura pată de culoare era Otilia, gândul la ea, gândul ei la el.

Se îmbrăcă și aștepta telefonul care-l va anunța că a sosit.

”La urma urmei, cățelul va fi o mică bucurie aici în casă. Lătratul și giumbușlucurile lui vor da un pic de viață pereților acestora în care și-a făcut loc liniștea, o liniște ca de moarte”, își spuse el cu amărăciune.

*

– Te las în grija lui Miki, zâmbi femeia în fața porții punând ghemotocul de pluș în brațele bărbatului. Ai aici, în geantă, păturica și tot ce este nevoie pentru el. Ești sigur că vă veți descurca amândoi?

– Da, sunt sigur, chiar mă bucur că va sta la mine. Când pleci?

– La noapte am zborul.

– Vrei să te duc la aeroport? o întrebă el.

– Nu e nevoie, Emanuel, chem un taxi.

– Insist. De fapt, mi-ar face plăcere, mare plăcere, încercă încă o dată bărbatul.

– Bine. Dacă e cum spui, te aștept în stradă la ora 21. Sună-mă când ajungi, încheie Otilia mângâind cățelul care de-acum se instalase confortabil în brațele lui.

Se întoarse din drum după câțiva pași și strigă:

– Emanuel, uitasem. Geanta asta e tot pentru tine. Sunt caietele în care am tot scris de-a lungul vieții câte ceva. Păstrează-le până mă întorc eu.

*

Andrei privea la ceas îngrijorat. Vecina care-i promisese că va rămâne câteva ore cu Maria, întârzia. Era deja ora 21 și încă se afla acasă plimbându-se de la fereastră la ușă.

Într-un final, auzi poarta. E ora 21.30, oftă Andrei. ”Dacă nu mă grăbesc, Otilia va pierde zborul”, își spuse agitat.

*

– Emanuel, liniștește-te, nu e sfârșitul lumii. Cel mai rău caz va fi cel în care va pleca avionul fără mine. Și ce să facem dacă se va întâmpla asta?, încerca Otilia să-l domolească văzând felul în care conduce.

– Nu mi-aș ierta-o. Nu vei pierde niciun zbor, ripostă el nervos.

Femeia privi în oglinda retrovizoare și-o zări pe bancheta din spate pe Ea.

Ea era cea pe care n-o mai văzuse din tinerețe și nu se schimbase deloc. Purta aceeași rochie care semănă cu o uniformă de la colegiul de fete, avea codițe împletite și același surâs straniu.

Otilia se sperie pentru un moment, dar încercă să rămână calmă. Își aminti scena din dimineața în care se răsturnase cu mașina și Ea zburase speriată pe geamul deschis.

Își aminti noaptea în care o gonise din viața ei și ura pe care o simțise atunci față de această arătare care îi semăna ca o imagine reflectată de oglindă.

– Dacă nu-l depășim pe ăsta chiar acum, nu mai reușim s-o facem niciodată, o trezi Emanuel din vedenii.

Privi în față și văzu un camion enorm care venea spre ei cu toată viteza.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.