”Opinia bărbierului meu asupra repaosului duminical” de I. L. Caragiale

76
caragiale repaos duminical dreptatea costin tuchila
Grafică de Costin Tuchilă

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu și note de Costin Tuchilă

Dacă s-ar face o clasificare a locurilor privilegiate din opera lui Caragiale, pe lângă berărie, gară, târg, piață publică, s-ar afla fără îndoială și frizeria. Şi nu numai datorită comediei ”D’ale carnavalului”, cu frizeria de mahala a lui d. Nae Girimea, unde începe toată nebunia. Bărbierul este o veche cunoştinţă literară, din vremea când el putea fi şiretul maestru al intrigilor, depozitarul bârfei universale și al secretelor urbei, servind pe toţi – fiind deci universal util. La bărbier, ca şi la cârciumă, afli ultimele noutăţi, poţi face politică și schimba guverne între un ras şi un frezat. Mai ales când bărbierul se simte atins în interesele lui, când simte că îi poate zbura pitacul din buzunar, atunci salonul de frizerie devine un mic parlament. Iar dacă parlamentul cel mare nu ține cont de parlamentul cel mic, se întâmplă că e mare supărare și dai de rușine pentru că rămâi netuns. Vai nouă, așadar, de indignarea bărbierului…

Așa încât, cu toată ironia și fără pic de răutate, bărbierul trebuie întotdeauna ascultat, mai cu seamă atunci când se dă o lege de importanță capitală cum era, în 1897, când Caragiale publica la ziarul ”Dreptatea”, legea repaosului duminical (1). Repaos, repaos, dar țară constituțională care să nu țină cont de bietul bărbier, parcă nu se face, curat nu se face…

caragialeOpinia bărbierului meu asupra repaosului duminical

M-am dus duminică de dimineaţă ca să mă tund la bărbierul meu, – numele și strada nu vi le comunic pentru motivul că ”Dreptatea” nu rezervă pentru anunţuri decât pagina patra.

Afluenţă neobişnuită în ”salonul de ras, tuns şi frezat”. Personalul ocupat; scaunele ocupate, ziarele ilustrate destinate să delecteze pe clienţii în aşteptare, ocupate.

Am aruncat o privire dezolată patronului stabilimentului.

Acesta a înţeles durerea mea şi, lăsându-şi muşteriul c-o jumătate de falcă nerasă, se repezi la mine:

– Ştiu de ce-ai venit, domnule, ai venit să te tunzi. Da’ azi nu tunz (2) şi-mi pare rău că tocmai pe d-ta te tratez astfel care eşti abonat!

– Cum aşa? întrebai eu mirat.

– Iac-aşa, n-o să mai tunz pe nimeni de-acum încolo, duminica până la amiază. Şi numai din cauza repaosului duminical al d-vostră! N-am ce zice frumos aţi combătut pentru libertate, da’ eu vă mulţumesc pentru aşa repaos!… E o infamie,  domnule! e o infamie! să ştii dumneata!

– Bine, îngânai eu – dar noi gazetarii nu suntem pentru repaosul dumneavoastră, fiindcă dacă e vreo criză ministerială ziarul apare şi duminica cu tot repaosul.

Încercarea mea de a întoarce lucrurile în glumă rămase fără succes. Şi mai îndârjit, bărbierul, meu continuă:

– E o infamie, domnule, o infamie… îşi bate joc de noi… vrea să ne aducă la sapă de lemn… să ne smulgă bucăţica de pâine de la gură…

În acest moment, domnul cu o jumătate de falcă nerasă, interveni în discuţie indignat, c-o falcă-n cer şi cu una în pământ:

– Ba, să iertaţi, domnule, legea repaosului duminical e-o lege excelentă care face onoare unui parlament liberal şi aceasta pentru următoarele zece puncte de vedere…

Ameninţarea dezvoltării celor zece puncte de vedere are darul să exaspereze pe bărbierul meu. Şi vehement izbucni:

– Aşa?! Dumneata admiţi repaosul duminical? Stai atunci să-ţi explic eu chestia:

Legea ne obligă să ţinem prăvăliile deschise, duminica, numai pân’ la prânz. În timpul ăsta n-aş putea să tunz decât cinci-şase muşterii, ba încă dacă aş avea parte numai de muşterii cari cer să-i tunz ambros (en brosse) (3), n-aş putea să tunz decât trei până la ora 12. Apoi bine, să ţiu eu prăvălie deschisă, să țiu eu personalu’ duminica numai pentru trei-patru franci! Mersi! doar n-am omorât oameni la drum. D-aia şi eu, în ciuda repaosului d-voastră, m-am hotărât ca duminica să nu mai tunz pe nimeni. Cu rasu-i altceva. Dai de două ori cu briciu, tragi un perdaf şi gata, ai încasat băncuţa!… Ba de am noroc să vină ca d. Pavlică Brătăşanu, îi rad şi mai momental!…

Domnul c-o jumătate de falcă nerasă întrerupse:

– Dar ce fac cucoanele care trebuie să se coafeze ca să se ducă la vreun bal duminică seara?

– Să se coafeze de sâmbătă!

– Imposibil! până a doua zi li se deranjează părul. Doar n-o să pretinzi ca bietele dame să nu doarmă toată noaptea ca să-şi păzească coafura!

– Atunci atât mai rău pentru dumnealor să vă săturaţi de repaosul duminical! Şi, întorcându-se către mine:

– Scuză-mă, domnule, nu pot să te tunz astăzi. Vezi şi d-ta, repaosul duminical e de vină.

…Am părăsit pe bărbierul meu care, după ce trăsese o săpuneală repaosului duminical, începuse să tragă alta muşteriului său.

Şi mi-am că într-o ţară constituţională şi liberală, parlamentul ar trebui să ţină seama şi de opinia bărbierului meu.

P. S. Un coleg de redacţie mă roagă s-adaog că repaosul duminical a îndârjit nu numai pe bărbierul meu, ci şi pe tutungiul lui care e indignat din pricina faptului că el e obligat să închidă duminica prăvălia, pe când cârciumarii cari au şi debite de tutun îşi ţin, după lege, cârciumile deschise şi-i fac astfel o concurenţă.

A apărut, prima dată în ”Dreptatea”, an II, nr. 338, 20 martie 1897, p. 1, cu semnătura: Ics, iar după P. S.: semnătura I. Neretipărit. Neinclus în edițiile anterioare celei din 2011. Textul de bază în ”Dreptatea” (1897). Inclus pentru prima dată în ediția I. L. Caragiale, ”Opere”, IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p. 699–701. Identificat și publicat de Marin Bucur în ”Viața Românească”, LXXXVI, nr. 9, septembrie 1991, p. 1–3. Argumentația sa este convingătoare. Tonalitatea textului, tema, articularea ”reportajului” cu inflexiuni care motivează atribuirea. (Nota editorilor, ed. cit., 2011).

________

(1) Prima lege care instituia repausul duminical a apărut în 6 martie 1897. Repaos, variantă a lui repaus, folosită în secolul al XIX-lea și nu numai.

(2) Formă populară pentru tund.

(3) En brosse (franceză), tuns ”perie”, tuns foarte scurt.

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.