”Oslo” de J. T. Rogers – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

97
Imagine din spectacolul ”Oslo” de J. T. Rogers, Teatrul Beit-Lessin din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Oslo” de J. T. Rogers, Teatrul Beit-Lessin din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanJ. T. Rogers este un dramaturg american născut în 1968 și stabilit la New York, un autor dramatic ale cărui teme de predilecție sunt temele politice acute. A scris piese despre războiul din Afghanistan, despre genocidul din Rwanda, despre rasă și despre limbă în cultura americană. Premiera absolută a piesei ”Oslo” a avut loc Off-Broadway în 2016; în primăvara anului următor spectacolul a fost transferat pe Broadway; apoi piesa a fost pusă în scenă la Londra, la Teatrul Național, și de acolo transferată în West-End; o ecranizare a piesei se află în pregătire; până una alta, ea a fost distinsă în Statele Unite cu aproape o duzină de diverse premii.

Ideea piesei s-a născut din cunoștința, întâmplătoare, a dramaturgului cu diplomatul norvegian Terje Rød-Larsen, care i-a povestit despre tratativele preliminare, secrete, purtate la Oslo, care au dus la încheierea faimoaselor acorduri de la Oslo; aceste acorduri au însemnat primul contact direct între guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei și au reprezentat baza pentru tratative ulterioare și, în perspectivă, pentru rezolvarea pașnică a conflictului între statul Israel și palestinieni – în septembrie 1993 acordurile au fost semnate la Washington, iar Itzhak Rabin și Yasser Arafat au dat mâna în prezența președintelui Bill Clinton.

În centrul piesei se află inițiativa diplomatului norvegian pomenit mai înainte (Liron Baranes în spectacol) și a soției lui, Mona Juul (Limor Goldstein), care deținea un post important în Ministerul de Externe al Norvegiei, de a organiza, în secret, lângă Oslo, întâlniri între reprezentanți neoficiali ai Israelului și reprezentanți neoficiali ai OEP, cu scopul de a pregăti terenul pentru tratative oficiale ulterioare. Ideile teoretice care au alimentat această inițiativă extraordinară au fost că nimic nu e mai important în materie de tratative între adversari decât cunoașterea personală a preopinentului și înaintarea în negocieri pas cu pas (principiu propovăduit la timpul său de Henry Kissinger). Dorința fierbinte a inițiatorilor acestor tratative a fost să contribuie, asumându-și toate riscurile, la promovarea procesului de instaurare a păcii în Orientul Mijlociu.

Protagoniștii tratativelor secrete pe care le înfățișează piesa lui J. T. Rogers sunt, în afară de soții Rød-Larsen, de câțiva prieteni și câțiva oameni ai lor de încredere, palestinienii Ahmed Qurie (”Abu Ala”), ministrul de finanțe al OEP (Gasan Abbas), și Hassan Asfour, om de legătură al OEP (Shahir Kabaha), și israelienii Yair Hirschfeld, profesor de economie (Ilan Dar), și Ron Pundak, și el profesor de economie (Ofer Ruthenberg); acestora din urmă li se alătură, în faze ulterioare ale tratativelor, Yossi Beilin, deputat și adjunct al ministrului de externe (Dov Navon), Uri Savi, director general în Ministerul de Externe al Israelului (Hai Maor), Joel Singer, consilier în același minister (Nimrod Bergman), și, în fine, Shimon Peres însuși, ministrul de externe al Israelului.

Piesa este, neîndoielnic, scrisă cu multă dibăcie dramaturgică, și ”ține” sala încordată de la început și până la sfârșit. Și asta nu-i puțin lucru: toată lumea știe că până la urmă acordurile de la Oslo au fost încheiate, așa că suspense-ul piesei nu provine din neștiința deznodământului, ci din dorința de a afla cum s-a ajuns la acest deznodământ. Din fericire, drama scrisă de J. T. Rogers nu se limitează la relatarea evenimentelor istorice necunoscute publicului larg, cele care se petrec în culise, ci focalizează abil dezbaterea asupra artei diplomatice aflate în slujba unui ideal luminos; subtitlul piesei este, de altfel, ”Arta diplomației”. O artă care cere talent, intuiție psihologică, răbdare, tenacitate, curajul de a-ți asuma riscuri, și destule altele încă.

Dacă autorul a construit cu măiestrie acțiunea piesei, nu același lucru se poate spune și despre modul în care și-a conturat personajele. Iar faptul că a indicat, în textul scrierii sale, ca cei mai mulți dintre actorii distribuiți în spectacol să joace câte două roluri complică și misiunea acestor actori, și misiunea publicului, care e pus în imposibilitate să-și dea seama, în meandrele acțiunii, who is who.

Spectacolul de la Teatrul Beit-Lessin a fost pus în scenă de Ilan Ronen, unul dintre regizorii de vază ai Israelului, care a pus în scenă și la București, la Teatrul ”Bulandra”. Nu totul e perfect în această montare; bănuiesc că regizorul l-a urmat pe autor în grija pe care a avut-o să facă limpede pentru public desfășurarea acțiunii, în dauna grijii pentru caracterizările actoricești ale personajelor piesei, caracterizări care mi s-au părut nițel neglijate.

Decorul conceput de Niv Manor este aspectuos și elegant în simplitatea lui: un perete semicircular înalt, cenușiu, discret ornamentat, din care se desfac trei intrări, câteva mese joase, ovale, scaune și fotolii tapisate în roșu. Inevitabilele proiecții video sunt, vai!, tehnic defectuoase și, deși erau, presupun, gândite să se înscrie frumos în decor, cam deranjează; unele precizează (brechtian, mă-nțelegeți!) locurile și datele evenimentelor relatate și mai mult încurcă decât ajută, altele sunt extrase din jurnalele de actualități cinematografice ale momentului și produc o disonanță, pentru mine supărătoare, între convențiile spectacolului de teatru și autenticitatea necondiționată a filmărilor documentare; să vezi și să auzi un actor jucând rolul lui Shimon Peres, fără să-i imite, din fericire, felul caracteristic de a vorbi și îndată după asta să-l vezi filmat pe Itzhak Rabin în carne și oase e, orice s-ar spune, nițeluș ciudat.

Mi s-a vorbit cu căldură despre spectacolul cu ”Oslo” de la Teatrul Național din Londra. Nu am, din păcate, posibilitatea să-l văd. Actorii britanici sunt mai versați decât cei israelieni în dramaturgia care se bazează pe numeroase expuneri teoretice, pe subțirimi în formulări și pe jonglerie cu vorbele. Bănuiesc, în nemernicia mea, că interpreții londonezi au izbutit să dea mai multă carne caracterelor jucate decât colegii lor de la Tel Aviv. Dar, așa cum e, spectacolul de la Teatrul Beit-Lessin, la nici două luni de la premieră, umple sala aproape până la refuz, iar publicul urmărește istoria, eminamente politică în substanța ei, cu sufletul la gură. Asta mi se pare a fi o izbândă remarcabilă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.