”Păcală şi Tândală sau Tândală şi Păcală?” de Lică Barbu

780
pacala si tandala proza scurta lica barbu

Motto: Mânerul sertarului dulapului, din bucătăria casei, de pe strada oraşului, din ţara de pe continentul planetei pe care locuiesc, e maro. Invers nu se poate.”

proza-scurta-leviathan.ro-logoLinişte. Asta era în capul meu într-o zi oarecare. Stăteam cu foaia albă de scris în faţă şi-mi căutam calm subiecte şi idei pentru un nou text. Inspiraţia făcea eforturi să mă ajute dându-se cu capul de toţi pereţii craniului, dar nu o auzeam. Era aşa o linişte de se auzea până şi foşnetul hârtiei igienice din baie unde soarta mea ce o aveam de 43 de ani ştergea ceva. 43 sau 34? Cred că 43, că prea ştergea cu sârguinţă casnică.

Zgomotul foşniturii a declanşat alte zgomote în capul meu, punând capăt liniştei creative. La poarta inspiraţiei aud două voci hârjonindu-se. Două bătăi scurte în poartă mă fac atent, iar alte două bătăi şi mai scurte mă fac să mă ridic. Până să ajung la poartă, bătăile nu mai conteneau. Două şi iar două, două şi iar două. Precise, clare şi egale.

Lică Barbu
Lică Barbu

Nu ştiu la care ”două” mă aflam în momentul deschiderii porţii pentru că aveam în faţa lapsusului meu două personaje aproape identice, bune de pus pe hârtie. Zic ”aproape” deoarece, cu toate că erau îmbrăcaţi la fel de folcloric, unul era scund şi unul înalt, unul era gras şi unul slab, unul avea pălărie şi unul căciulă, unul era Păcală şi unul Tândală. Vă întrebaţi: de unde ştiam numele lor? Păi, ce credeţi? În capul meu intră oricine şi orice fără să ştiu?

Nervos de deranj îi întreb scurt în două cuvinte:

– Ce doriţi?

Cei doi se înghesuie ca la un start care să intre primul pe foaia de hârtie. Pun pixul stavilă, dar degeaba. Năvălesc în dialog fără să mai apuc să şterg câte ceva greşit sau neinspirat.
Cu toate că Păcală s-a înţepenit primul la liniuţa de dialog, Tândală dă startul la turuială:

– Bună seara!
– Ptiu! Mi-ai luat vorba din gură. Bună seara! Bună seara! Bună seara! Na!
– A fost ecoul meu.
– Eu sunt Păcală, iar el Tândală.
– Adică, eu sunt Tândală şi el Păcală.
– Păcală sunt eu şi tu nu poţi fi decât Tândală.
– Da! Fiindcă eu sunt Tândală şi tu eşti Păcală.
– Corect! Aşa e. Eu sunt Păcală şi tu Tândală.
– Tândală eşti eu, iar tu sunt Păcală.
– Păcală sunt tu, iar eu eşti Tândală.
– Numai eu sunt primul Tândală, iar tu al doilea Păcală.
– Ce tot ne ciondănim atâta, care-i Păcală, care-i Tândală? Amândoi suntem împreună: Păcală şi Tândală.
– Da’ de ce să fii tu mereu primul? Mai spune şi invers, că amândoi suntem Tândală şi Păcală.
– Cum să spun că sunt Tândală când de fapt sunt Păcală? Aşa mă cheamă. Şi-atunci, Păcală şi Tândală. Atât!
– Merge şi invers: Tândală şi Păcală.
– Nu merge deloc fiindcă eu stau pe locul lui Păcală şi sunt Păcală, iar tu care te afli pe locul lui Tândală eşti al doilea, Tândală.
– Şi dacă schimbăm locurile, nu voi fi eu primul?
– Bine! Hai să schimbăm!

După câteva mişcări fâţâite, amândoi se aflau aşa cum au pactizat înţelegerea. Îi las să se concentreze în noua lor locaţie şi aştept neliniştit să-mi declare scopul vizitei lor în imaginaţia mea.

– Alo, domnu’!… Domnu’ cu imaginaţia! Lasă scrisu’ şi priveşte cum arătăm acum! Pe locul meu este acum Păcală, iar pe locul lui Păcală sunt eu, Tândală… Ei?
– Deci, clar: Păcală şi Tândală.
– Pe locul lui Tândală şi Păcală.
– Cum o dai tot aşa iese: Păcală şi Tândală.
– Iese, dar invers: Tândală şi Păcală că-s pe alte locuri.
– E clar! Nu vrei să recunoşti că sunt primul în această prezentare.
– Ba recunosc, dar mă prezinţi pe mine primul c-aşa se vede de la dreapta la stânga.
– De la stânga la dreapta mea se vede Păcală şi Tândală.
– Da, dar domnu’ cu scrisu’ în pauză, vede clar că de la dreapta la stânga sunt două personaje: Tândală şi Păcală.
– Dreapta lui e în stânga mea, c-am schimbat locurile şi deci spunem fără să greşim: Păcală şi Tândală.
– Şi când stânga e în dreapta sună fără şovăială, Tândală şi Păcală.
– Băi! Tu mai tâmpit. Mă faci de îmi schimb numele, zău aşa!
– Ca să nu ne certăm şi să-l zăpăcim pe omu’ ăsta, aşa ar trebui. Eu mă numesc Tândală, dar sunt Păcală, iar tu eşti Tândală, dar te numeşti Păcală.
– Ş-atunci, eu sunt Păcală viitor Tândală, iar tu eşti Păcală fost Tândală.
– Eu rămân Tândală cu nume de Păcală, iar tu eşti Tândală fost Păcală.
– Tu eşti io şi io sunt tu. Cine e Păcală?
– Tândală.
– Fost Păcală.
– Viitor Tândală.
– Păcală şi Tândală, foşti Tândală şi Păcală.
– Tândală şi Păcală ajunşi Păcală şi Tândală.

Deja capul meu luase o înclinaţie spre un uşor sforăit, iar pleoapele îşi lăsau încet jaluzelele. Amăgeală proprie, fără un scop sigur, deoarece intenţiile mele morfeice s-au năruit la vocea categorică şi bubuitoare a unuia dintre ei. Evident, punctată cu un pumn în masă.

– Băă!! Tu nu vezi că n-o scoatem la capăt în niciun fel? Cum o dăm tot Păcală şi Tândală rămâne.
– Aşa e! Dar tu mi-ai luat numele ş-atunci ne vom prezenta pe hârtia lu’ domnu’ scriitor, Tândală şi Păcală.
– Pe hârtia lu’ domnu’ nu-i nimic deocamdată, dar dacă ne amestecăm numele domnu’ o să treacă cum vreau eu, Păcală şi Tândală.
– Iar domnu’ o să scrie, vrei să spui, nu o să treacă, că doar nu suntem tren care opreşte la gara lui Tândală şi Păcală.
– Hai să ne amestecăm numele şi o rezolvăm până la prima haltă…
– Până la prima tot eu o să fiu primul.
– …şi vine cam aşa: eu sunt Pădală cu originea în Tândală, iar tu eşti Tâncală provenit din Păcală.
– Eu cine sunt până la urmă?
– Tu eşti Tâncală… Ba nu!… Dacă eu sunt Pădală… ăăă… tu eşti…
– Eu sunt Pădală, iar tu Tâncală c-am schimbat şi locurile, ai uitat?

Simţeam cum ceva se năruia încet-încet în capul meu. Eram printre stele şi căutam o planetă necunoscută pentru a deveni celebru. Un asteroid gigant îmi blocase drumul spre nemurire. Ori dau cu capul în el, ori mă întorc la cei doi idioţi. Aleg a doua variantă. E mai suportabilă. Totuşi, caut soluţii. Musafirii din capul meu îmi mai oferă o şansă.

– Domnule astrolog amator! Dacă eu sunt Tândală pe locul lui Păcală devenit Pădală şi el e Tâncală schimbat din Păcală fost pe locul lui Tândală, cine e Păcală şi Tândală?
– Sau cine e Tândală şi Păcală?
– Iar începi?
– Nu! Îmi continui drepturile, pur şi simplu. Adică, noi doi suntem împreună, Tândală şi Păcală.
– Băi, băi!… Gata! Până aici! Tu mă faci să nu mă pot abţine şi să te fac cum îmi vine la gură.
– Zi mă, zi!
– În faţa mea şi în capul lu’ ăsta cu gura căscată eşti un… un…
– Un ce mă? Un ce?
– Eşti un Tândală, na!
– Daaa?… Binee!… Ei află că şi tu în faţa mea nu eşti decât un…
– Zi! Dă-i drumul! Varsă! Ce-ai să zici?
– Eşti un… De-ai şti cât mă abţin să nu-ţi zic… Eşti un Păcală! Na, na! De două ori. Şi cu asta am terminat.
– Ceea ce am vrut să demonstrăm, stimate domnule scriitor!

Nervii mei creativi întinşi la maximum-plus-infinit au rupt tămbălăul cu un ”piiing!” necesar pentru fondul sonor:

– Afaaaaaară!! Afară din capul meu!
Uşa inspiraţiei trântită în urma lor, cât şi paşii grăbiţi spre alte creiere cu sorb la idioţi a pus capăt fanteziei neispirate din capul meu, aducându-mi mult dorita linişte de la început…

Ce linişte!… De afară se aud două pisici miorlăind a cotoială. Nu mă inspiră dar sună a normalitate, a ceva pământesc, a… Ufff!!

Arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.