Mă întreb dacă, acum în acest sfârșit de martie, când iarna îngenunchează iremediabil în fața primăverii, lăsându-i dreptul să dezghețe grădinile și să înmugurească copacii după lungile zile și nopți de ger, vânt și ploi ale iernii, își mai aduce cineva aminte de gălăgia străzilor de odinioară, de la marginea Bucureștiului, parcă reînviate și ele la viață? Printre casele obosite de-atâta frig din cartierele lăturalnice Dămăroaia, Străulești, Bucureștii Noi sau Chitila, dar și printre blocurile din Militari, Drumul Taberei și nu numai acolo, blocuri cu pereții murdăriți de ploi și cu balcoanele goale, răscolite doar de vânturile năpraznice ale iernii, începeau să poposească căruțele cu cai, venite de la țară, din satele din jurul capitalei, pline cu pămât pentru flori. Căruțașii strigau din toți rărunchii, ca să fie auziți de oamenii iubitori de flori și bucuroși de venirea primăverii: Păăăăăământ de flooooori…Păăăământ de floooori… Glasurile răgușite își reverberau ecoul chemărilor lor și pătrundeau în casele oamenilor sau se ridicau pînă la cele mai înalte etaje ale blocurilor. Gospodinele alergau grăbite cu tot felul de găleți, pungi, ligheane pentru a cumpăra pământul binecuvântat pentru florile lor din casă, de pe balcon, din curte… flori care abia așteptau și ele nerăbdătoare să-și vadă rădăcinile din nou bine înfipte în noul pământ reavăn, frumos mirositor, adus în căruță de la țară…Deh! Pământ de flori… pentru flori.
Desigur că nu erau singurii care își strigau motivul venirii lor pe la porțile oamenilor, colindând în lung și-n lat pe străzile periferiilor marelui oraș. Se mai auzeau și alte glasuri stridente care chemau și scoteau oamenii din case, din apartamente: Haine vechi cumpăăăr, sticle goale cumpăăăăr, spoi tingiri și chiar șareta lăptarului se oprea o dată pe săptămână în fața porților, anunțându-și venirea: Lăptaruuu, a sosit lăptaruuu, striga în gura mare, și-apoi aștepta liniștit venirea gospodinelor. Și mama îl aștepta și se bucura de fiecare dată când îi auzea chemarea. Asta însemna că nu mai trebuia să meargă la piața îndepărtată ca să cumpere lapte, smântână, unt. Venea lăptarul la noi, cu șareta lui încărcată cu două-trei bidoane pline, așa că ne grăbeam să-l întâmpinăm cu vasul pregătit, ca să mai prindem ceva din bunătățile aduse de el la poarta casei. Era mereu așteptat și binevenit… până într-o zi când glasul lui și șareta nu au mai fost auzite și văzute pe străzile Dămăroaiei… Păcat. A trebuit să luăm din nou săptămânal, adică în fiecare sâmbătă, drumul ce ducea la piața din Bucureștii Noi, cei de lângă Parcul Bazilescu, printre străzile întortochiate… Mergeam cu mama mereu pe jos și așa aveam ocazia să mă uit de fiecare dată peste garduri prin grădinile din curțile gospodarilor ce-și aveau casele pe-acolo. O bucurie care acoperea și fura din oboseala pașilor și a lungului drum, o bucurie pe care am trăit-o alături de ea câțiva ani de-a rândul… Mai greu era când ne întorceam spre casă cu sacoșele pline și grele. Nicio grădină, nicio floare, niciun copac nu-mi mai atrăgeau atenția și nu-mi mai alinau durerile. Ne grăbeam, nu ne permiteam să facem popasuri ca să ne tragem sufletele. Mama se grăbea mereu, treburile casei, ale familiei nu-i îngăduiau să piardă timpul admirând alături de mine florile grădinilor din jur. Totuși, din când în când avea înțelegere și ne mai opream pe la un colț de stradă ca să prindem puteri… Știam drumul foarte bine. Știam unde se aflau și cele mai frumoase și îngrijite grădini, cu florile cele mai colorate și frumos mirositoare. Căutam cu grijă să poposim acolo unde ne plăcea să privim florile, să ne închipuim că sunt ale noastre, chiar ne și alegeam pentru fiecare câte una, căci ne doream o grădină cu multe flori colorate și frumos mirositoare, asemenea celor văzute pe drumul ce ducea la piață. Aveam și noi, e drept, o grădină cu regina nopții, petunii, crini, tufănele, panseluțe, liliac, garoafe, cârciumărese, margarete, scânteioare, lăcrămioare, stânjenei, zorele, mușcate, trandafiri sau dalii… dar parcă grădinile gospodarilor pe care le vedeam pe străzile ce ne duceau la piață erau mai deosebite, mai frumoase, mai îngrijite, mai mari…
Fiecare anotimp își arăta bogăția florală cu prisosință, spre bucuria noastră… și așa lungul drum până la piață devenea mai puțin greu, și așa am căpătat și mai mult iubirea față de flori, de copaci, de natură. Am învățat la cercul de botanică de la Palatul Pionierilor din Cotroceni, unde am fost 2-3 ani membră, să deosebesc buruienile de flori, să altoiesc, să iubesc semințele și să le culeg la timpul potrivit pentru o viitoare înflorire în fiece primăvară. Pentru semințele mele, adunate cu atâta grijă, aveam însă mereu nevoie de un pământ bun, roditor, ca pământul adus de căruțașii veniți din satele din jurul Bucureștiului, pe care îi așteptam de fiecare dată cu nerăbdare. Căruțele erau pline cu pământul acela negru… adevărat pământ de flori… tocmai bun pentru florile noastre ce așteptau nerăbdătoare în ghivece să li se reînnoiască pământul, să primească un nou pământ proaspăt, curat, de unde să-și ia puterea pentru a reînflori. Ne aduceam un crâmpei de natură, de viață verde între pereții camerelor, împodobeam balcoanele cu frumusețea florilor ce-și așteptau reînvierea alături de noi, în fiece primăvară. Dar pentru asta aveau nevoie de un pământ nou, ca o hrană pentru întreținerea vieții lor verde… și căruțașii știau asta, și-n fiecare primăvară își anunțau sosirea strigând: Pămââânt de floooori… altfel de vestitori ai primăverii.
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
