Călătoria gândului pe aripile… vulturului a început cu puțin timp în urmă, după ce am văzut la TV un filmuleț care m-a inspirat la scris și m-a impresionat în același timp. Așa cum spunem, într-una dintre serile călduroase de vară, din dorința de a găsi un subiect interesant, nou, pentru Decupaj, stând comod într-un fotoliu, cu ventilatorul în mișcare, „butonam” la televizor de zor, în căutarea unui program care să-mi placă și care să-mi atragă interesul și curiozitatea. Și, într-adevăr, după câteva încercări, m-am oprit la o imagine absolut fascinantă care mi-a oprit goana după alte programe tv și am rămas cu ochii lipiți de micul ecran. Era un vultur de toată frumusețea care stătea pe brațul unui bărbat și-l privea cu mare atenție, ascultându-l ce spune. Ochii vulturului, galbeni, rotunzi, ca două monede de aur, străluceau în lumina soarelui, iar aripile tremurau nerăbdătoare, pregătite să zboare. Vulturul aștepta doar să primească semnalul de zbor al bărbatului, pe brațul căruia poposea. Era o scenă care se petrecea undeva, în stepa din Mongolia, unde, în lung și-n lat, nu se vedea țipenie de om, numai umbrele lor se mai prelungeau pe pământul ars de soare. Mi-am oprit privirea pe aripile puternice ale vulturului și așteptam să aud povestea, așteptam să pot zbura cu el de îndată ce o pornea spre înaltul cerului. Și-așa a și fost… Povestea lor depănată în film m-a chemat într-acolo, departe de fotoliul din sufragerie și de televizor, de parcă ecranul își deschisese pentru mine porțile și ferestrele și mă invita să vin la ei, să pătrund în lumea poveștilor, a vânătorilor cu vulturi din Mongolia, o tradiție veche, păstrată din tată în fiu. Dar mă întreb, oare cine mai are azi timp să asculte asemenea povești? În goana evenimentelor trăite zi de zi, aproape că uităm de tradițiile strămoșești, de misterele naturii, ale pădurilor și ale păsărilor, de frumusețea câmpiilor și a florilor, în mijlocul cărora trăim, fără se ne oprim o clipă ca să le aflăm secretele. Și totuși, povestea lor m-a chemat să fiu pentru o clipă alături de ei, să o aflu și să o decupez în aceste rânduri, povestind-o mai departe vouă…
Era un bărbat scund, dar puternic, cu obrazul brăzdat de riduri adânci, săpate de ani, de vânturile reci ale iernii și de arșița verii, ochii mici, migdalați, ascunși și ei sub două pleoape obosite. Bărbatul mărturisea, abătut, că se simte bătrân la cei aproape 70 de ani și că dorește din tot sufletul să dezvăluie o taină a sa, a familiei. O taină, parcă numai de el și de vultur știută. Sau cel puțin așa am simțit eu ascultându-l și privindu-i cum stăteau unul lângă altul ca doi frați. Minunata pasăre se balansa pe brațul stăpânului său, apărat de ghearele ascuțite de o mănușă groasă, ca pe un trunchi de copac. Stătea cu capul aplecat spre obrazul bărbatului, parcă ascultându-i cu atenție povestea vieții. Era singur. Nu avea copii, nu avea familie, nici urmași, doar o iurtă goală, care să-l adăpostească la nevoie, așezată undeva în stepa arsă de soare. Singurul lui prieten și însoțitor era acel vultur. Când mărturisea reporterului, privirea i se îndrepta către vultur, iar ochii amândurora se întâlneau pentru o clipă. Se priveau în ochi mângâietor, alungându-și singurătatea cu priviri pline de o imensă încredere și iubire unul față de altul. Îl primise cadou cu 7 ani în urmă de la tatăl său care, înainte de-a muri, își dorea ca fiul să nu rămână singur, să aibă un prieten adevărat, ca un frate bun cu care să continue tradiția familiei de vânători cu vultur, și-l asigurase că acea pasăre dăruită de el își va dovedi prietenia și-i va câștiga încrederea, așa cum o făcuse și el cu vulturul lui, pe care-l primise în dar de la tatăl său. Era un vânător obișnuit, ca și tatăl, bunicul și străbunicul. Nu vâna cu arcul și săgeata din goana calului, vulturul era arma lui de vânătoare. Copil fiind, învățase arta vânatului cu vulturi, și mai învățase alături de tatăl său că trebuie să ducă mai departe tradiția familiei, să nu se piardă în uitarea anilor, dezvăluind la rându-i tainele acestei vechi tradiții. O tradiție păstrată din generație în generație, pe care acum, eroul meu din film se temea că o să se piardă. El nu mai avea fiul căruia să-i poată dărui un vultur și să meargă împreună la vânătoare. Uneori stătea pe banca de lemn, cioplită de el și-și aștepta vulturul să se întoarcă de la vânătoare și să poposească pe brațul lui puternic, ferit de mănușa groasă, galbenă, tot de el cusută, dintr-o piele de iepure. Stăteau, așa, pe bancă, în fața iurtei și-și povesteau faptele de vânătoare din trecut, și-și mai aduceau aminte, din când în când, de bucuria zborurilor trecute, și-l îndemna să se înalțe iar în înaltul cerului, ca odinioară, ca să-și dovedească iscusința lui de vultur vânător, să nu uite să zboare, că el recunoștea, cu un zâmbet trist, că a obosit. Vulturul prieten îl asculta și se înălța scurt spre cer, desfăcându-și aripile, parcă dorind să-l ia din nou la vânătoare și să-și poarte stăpânul, acum bătrân, pe aripile puternice, până-n în înaltul cerului. Era un joc al amintirilor între cei doi, cu legi numai de ei știute. Eu nu prea știam multe despre această îndeletnicire vânătorească. Auzisem câte ceva și mi se părea interesant să aflu mai multe secrete. Poate de aceea m-am oprit imaginar lângă ei, pe banca aceea de lemn din fața iurtei, ca să aflu taina vieții unui vânător și a prietenului său, vulturul.
Bărbatul era trist că după moartea lui vulturul nu va mai avea un stăpân prieten, pentru care să vâneze, că are să rămână al nimănui, doar al cerului. Căuta pe cineva căruia să-l dăruiască, căuta pe cineva care dorea să se apropie de ei și să le asculte povestea și să devină prietenul și stăpânul vulturului. Dar copiii din jur nu arătau niciun interes să ducă mai departe o tradiție, să învețe ceva nou și să se bucure de prietenia vulturului. Se jucau printre corturi cu mingea, călăreau gălăgioși căluții mici și iuți de picior, tropăind printre iurte și răscolind praful. Sau ridicau zmeie în înaltul cerului, alergând cu firul de sfoară în mână, la capătul căruia se balansa zmeul, în căutarea vântului ca să-l înalțe și mai sus, spre bucuria lor, strigând după fiecare zmeu ce se pierdea în văzduh. Vulturul nici nu-și ridica privirea să vadă cum zmeiele copiilor balansau și dansau în înaltul cerului la fiecare adiere de vânt. Știa el ce știa! Rămânea nemișcat pe brațul bărbatului, de parcă ar fi vrut să-i aline durerea și să-i dea putere ca să mai rămână cu el încă o vreme. Reporterul a avut o idee și l-a luat pe bătrân de braț, rugându-l să se apropie de copii, să le arate ce știe el, dar și vulturul său. Însă copiilor parcă le era frică de maiestuoasa pasăre și nu o priveau prietenoși. Ba chiar mai toți se îndepărtau de cei doi cu pași grăbiți… Și atunci vulturul, de parcă ar fi înțeles despre ce este vorba, a început să-și întindă aripile cu grijă, ca să nu lovească obrazul stăpânului, arătându-și astfel frumusețea penelor, dar și puterea aripilor sale, de parcă dorea să le spună copiilor cât de mare maestru este el în zbor, încurajându-i astfel să zboare fără frică cu el. Copiii s-au speriat și mai mult văzând cum vulturul își întinde aripile puternice, ascunzându-se unul după altul în spatele iurtei. Numai doi băieței, unul mic și plinuț și un altul înalt și slab, au rămas pe loc, apropiindu-se sfioși, cu pumnii strânși în fața gurii, parcă spre a opri strigătul de frică. Și atunci, văzându-i cum se apropie de el cu pași sfioși, vulturul a înălțat spre cer un strigăt ca o chemare, cu un glas pe care nu-l voi uita niciodată. Îi chema spre el… Și cei doi băieți au înțeles chemarea vulturului, s-au apropiat încet, încet, chiar au îndrăznit să-i mângâie aripile, dar erau mereu atenți la ciocul galben și puternic, la ghearele lui la fel de puternice și ascuțite ca niște căngi, strânse în jurul brațului stăpânului, ținându-și echilibrul. O apropiere. În sfârșit, doi copii au înțeles că ceva-ceva este altfel decât joaca cu mingea și cu zmeiele. Două lacrimi au umezit ochii bătrânului, cu un licăr de speranță. Vulturul și-a înălțat capul, mândru că frumsețea lui i-a atras pe cei doi copii, desprinși din grupul celor sperioși și cu o privire ca… de vultur, i-a asigurat că dacă vor deveni prieteni și el va vâna pentru ei, se va înălța în văzduh, zburând cu ei peste câmpul ars al stepei din Mongolia. O invitație la vânătoare, la un zbor pe aripile… vulturului.
Un fir de speranță, parcă, ne-a legat pe noi toți, în jurul vulturului și al bărbatului vânător, dar, mai ales, în jurul celor doi băieți care nici nu mai voiau să plece și așteptau să afle noi secrete din arta vânătorii cu vulturi. Și-apoi să înceapă călătoria pe aripile lui, așa cum le-a promis. O speranță s-a înfiripat în sufletele noastre, dar, mai ales, în sufletul bătrânului povestitor… Ștafeta va fi înmânată noii generații dimpreună cu vulturul său, iar tainele vânatului cu vultur nu vor mai rămâne taine…
Nici nu m-am întors bine din călătoria gândurilor făcută pe aripile vulturului din povestea bătrânului că m-am și grăbit să aflu și mai multe despre această pasăre minunată, cotrobăind nerăbdătoare pe Internet, Google…
Și iată, la finalul poveștii, ce am aflat despre el. Se știe că vulturul este socotit regele păsărilor și al cerului. Simbol al puterii absolute. Nu coboară din cer decât atunci când trebuie. Nu se luptă decât dacă este nevoie, dar când o face, cerul se oprește, privindu-l. Vulturul, stăpânul aerului, simbol al dominației cerului, cu aripi ce pot atinge peste doi metri, zboară fără efort, folosind curenții de aer cald pentru a pluti fără să bată din aripi. Planează la altitudini unde omul nici nu poate respira. Vede tot, cu ochiul lui de vultur. Vederea lui este de 4-5 ori mai puternică decât a omului. Poate localiza o pradă mică încă de la 3-4 kilometri. Este selectiv. Vânează doar când e sigur de reușită. Nu se epuizează în zboruri inutile. Așteaptă răbdător să se ivească cel mai bun prilej de vânătoare. Nu greșește. Are, dintre toate păsările, cea mai puternică mușcătură. Poate rupe o coloană vertebrală dintr-o singură mișcare. Nu este un prădător, este un simbol. El reprezintă viziunea forței, a libertății, doar că, din păcate, libertatea lui este din ce în ce mai rară. Oamenii se fac vinovați. Poluarea, vânătoarea ilegală, distrugerea habitatului îl împing spre ceruri tot mai departe de oameni.
Vulturul nu este numai o pasăre, este un mit care încă mai zboară.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
