”Peisajul-miraj” de Ana Ionesei

213
ana ionesei eseu peisajul miraj leviathan
eseu rubrica leviathan.ro logo”Dar opera lui Elistir era alcătuită din rarele clipe în care vezi natura așa cum este, în mod poetic.”–  Marcel Proust, ”La umbra fetelor în floare”, II (1) 

Prezentul nostru febril și vitezoman este saturat de noutăți care abia ating sfertul de oră de faimă warholian, iar privirea noastră a depășit limita extenuării, prin simbioza inevitabilă cu ecranele omniprezente. Suntem aproape încorsetați în sticlă, și cu greu mai izbutim să vedem cu ochiul liber. Chiar și pentru cei care s-au bucurat de o copilărie clasică (anume, cu cel puțin un rând de bunici la țară), comuniunea cu natura figurează printre lozincile cele mai exasperante de care ne izbeam, vrând-nevrând, în lecțiile școlare despre baladele populare.

Dar tocmai fiindcă suntem blindați tehnologic, am devenit mai capabili să ne bucurăm de clipele în care incidentul unei erori de sistem ne aruncă într-un decor rupt de timp, un loc unde se întâmplă ceva ce limbajul comun nu mai poate cuprinde, iar camera de vederi înregistrează un scurtcircuit magic.

Peter Paul Rubens, ”Peisaj cu curcubeu”, 1638

Peter Paul Rubens, ”Peisaj cu curcubeu”, 1638

”Peisajul deplin nu se află nicăieri”, susține Fernando Pessoa(2). Maestrul alterității se deghizează tocmai în avocatul superficialității vizuale: ”…mă mulțumesc cu ce mi se dă. Văd, și e deja destul. Cine să fie capabil să înțeleagă? S-ar putea să vină din scepticismul meu față de cele inteligibile faptul că privesc în același fel un arbore și o față umană, un afiș sau un zâmbet. (Toate sunt naturale, toate sunt artificiale, toate sunt la fel.) Tot ceea ce văd este pentru mine doar vizibilul [..] Păpuși trase pe sfori, ilustrații, pagini care se mulțumesc să existe și sunt întoarse. Nici inima, nici atenția mea nu se atașează de așa ceva; se mulțumesc numai să le parcurgă din exterior, ca o muscă pe hârtie. Însă știu eu oare dacă simt, dacă gândesc, dacă exist? Nu știu nimic: doar o schiță obiectivă de culori, de forme, de expresii, oglinjoară tremurătoare, dintre cele vândute cu preț redus.” (3)

Ne lăsăm păcăliți de accesele de austeritate ale lui Pessoa tocmai întrucât pentru acest histrion, a fi mereu altul înseamnă a fi mereu o stare, o persoană, un lucru și contrariul său. Astfel, atitudinea sa rimează cu privirea proaspătă a celor patru aventurieri (Bătrânul, Soldatul, Femeia, Jucătorul) din ”Absența” (1987) lui Peter Handke:

”Cu toate că pe pământ de mult n-ar mai fi nimic nou de cercetat și de descoperit, noi ne îndreptam spre fiecare nou continent cu nerăbdarea spiritului cercetător și înconjuram fiecare obiect într-o bucurie comună de exploratori. Percepția nu se oprea niciodată doar asupra suprafeței lucrurilor, ci devenea mereu o introspecție, prin care culorile, formele și relațiile reciproce ale obiectelor se întipăreau în noi întărindu-ne; obiectele, fără să ne gândim la colecționarea lor, aveau pentru noi o valoare aparte: în prezența lor se părea că ne vindecăm de ceva nedefinit.” (4)

La Proust, un peisaj este totul sau nimic, deoarece uitarea și obișnuința formează un văl ocultant ce refuză spiritului tablourile de cunoaștere și plăcere. ”Memoria noastră seamănă cu acele magazine care expun în galantarele lor când o fotografie a unei persoane, când alta. Dar de obicei, cea mai recentă rămâne mult timp singura expusă.” (5)

Peisajul proustian emerge dintr-o atitudine a imaginației, fiind deja cromatizat afectiv, iar  romanțiosul constituie o iluzie a magicului de care beneficiem atunci când ne eliberăm temporar de obișnuință: ”…existența este interesantă numai în zilele în care colbul realităților este amestecat cu un nisip magic, când vreun accident vulgar al vieții se transformă într-un resort romanțios. Un întreg promontoriu al lumii inaccesibile se ivește atunci din lumina visului și intră în viața noastră în care, asemenea celui ce doarme treaz, vedem personajele visate cu atâta înfocare, despre care am crezut că le vom vedea cândva numai în vis.” (6)

Joseph Mallord William Turner, ”Peisaj cu apă”

Joseph Mallord William Turner, ”Peisaj cu apă”

Cesare Pavese confirmă viziunea lui Proust: nu ne plac decât peisajele pe care le-am contemplat deja.(7) La rândul său, Nietzsche comentează neutralitatea marii naturi prin următorul fenomen: plăcerea noastră în fața naturii se consumă repede, fiindcă am spera ca peisajul respectiv să ne spună ceva personal.(8) Mai mult, Nietzsche menționează o anumită natură uitată, care inaugurează un labirint dublu: ”Vorbim despre natură și uităm de noi; însă noi, de asemenea, suntem totuși natura. Prin urmare, natura este cu totul altceva decât credem că este când vorbim despre ea.” (9)

În microromanul ”Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire” (1972), Peter Handke face o trimitere la ”Heinrich cel Verde” (1879) de Gottfried Keller. Aici se află acel Sesam, deschide-te! al artei peisajului. Heinrich cel Verde asociază o făptură umană cu un element al naturii, pe baza unei analogii mai mult sau mai puțin aleatorii. Bunăoară, fata cu rochia albă ca norul este ea însăși un nor pentru Heinrich. De un asemenea tip de imaginație se lasă Handke sedus, iar personajul-narator din ”Scurtă scrisoare…” descoperă că metaforele rezultă din ”confuzii și iluzii optice”. (10)

În eseul despre conceptul de straniu, Freud sesizează că, în una dintre accepțiunile sale, heimlich (intim, familiar) ar coincide cu opusul său, unheimlich (straniu). Prin urmare, dacă straniul este o manifestare a ceea ce trebuia să rămână ascuns (ca la Schelling), familiarul devine straniu. (11) Peisajele transcrise de Handke sunt epurate de efuziuni descriptive și subterfugii psihologice. În povestirea ”Într-o noapte întunecată ies din casa mea liniștită” (1997), autorul va contura o ”stare de povestire” în care interioritatea și exterioritatea se contopesc, așa încât stepa, locul intrării în transa narativă, devine un substitut al lecturii.

*

Timpul pierdut al uitării și obișnuinței deformează chipurile făpturilor și rostul obiectelor, însă frumusețea înconjoară ca un cordon ombilical faptele de zi cu zi, redându-le nu proporțiile, ci semnele heraldice create de noi înșine.

**

”Depinde cum privim, nu ce vedem.” – Alexandru Sever,” Îngerul bătrân” (12)

________

(1) Marcel Proust, ”În căutarea timpului pierdut IV – La umbra fetelor în floare”, II, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 176.

(2) Fernando Pessoa, ”Cartea neliniștirii”, București, Ed. Humanitas, 2009, fr. 478, p. 494.

(3) Ibidem, fr. 359, pp. 383–384.

(4) Peter Handke, ”Absența”, Timișoara, Ed. Excelsior, 2000, p. 103.

(5) Marcel Proust, op. cit., p. 246.

(6) Ibidem, p. 214.

(7) Cesare Pavese, ”Meseria de a trăi”, 4 oct. 1943, București, Ed. Allfa, 2006, p. 296.

(8) Friedrich Nietzsche, ”Călătorul și umbra sa”, București, Ed. Antet, 2000, fr. 205, p. 102.

(9) Ibidem, fr. 327, p. 149.

(10) Peter Handke, ”Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire”, București, Ed. Univers,  p. 64.

(11) Sigmund Freud, ”Straniul”, în ”Opere I, Eseuri de psihanaliză aplicată”, București, Ed. Trei, 1999, pp. 258–259.

(12) Alexandru Sever, ”Îngerul bătrân”, București, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 230.

Arhiva rubricii Eseu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.