„Pișcotarii…” de Cornelia Bartels

34
expozitie cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsEra o zi teribil de călduroasă. Îmi amintesc perfect, ca și cum ar fi fost ieri, alaltăieri, cu toate că totul s-a petrecut cu mulți, mulți ani în urmă. Mergeam grăbite, eu și buna mea prietenă Viorica Ghiță Teodorescu, sub arșița soarelui din acea zi teribil de călduroasă, ca să ajungem la timp la deschiderea unei expoziții de pictură a unei cunoștințe comune. Viorica primise invitația și dorea să o onorăm împreună. Ori de câte ori ajungeam prin București, buna și neprețuita mea prietenă îmi făcea multe asemenea bucurii culturale. Știa că le duceam dorul, invitându-mă la teatru, la operă dar, mai ales, colindam prin sălile de expoziții sau cele de la Fondul Plastic în căutarea unor tablouri, a unor obiecte frumoase făurite de mâna talentaților artiști plastici, mai tineri sau mai puțin tineri. Abia așteptam aceste momente deosebite, uneori ajungeam și prin atelierele de pe Strada Pangratti unde reîntâlneam oameni binecunoscuți mie. Toate aceste plimbări în lumea frumosului alături de o prietenă minunată, așa cum a fost Viorica, îmi bucurau sufletul în zilele ce le petreceam prin București. Colindam orașul, ne opream pașii intrând în sălile de expoziții de pe Bulevardul Magheru, Sala Dalles, priveam tablourile, uneori intram în vorbă cu pictorii ce-și păzeau mândri capodoperele atârnate cu multă grijă pe pereți la vederea vizitatorilor. Ne umpleam ochii și sufletul de frumos, de forme și culori și ajungeam acasă obosite dar foarte mulțumite. Uneori, mai și cumpăram câte ceva de prin magazinele Fondului Plastic, cadouri neprețuite aduse acasă cu mult drag, amintiri din România.

Dar de astă dată trebuia să fim punctuale, nu ne mai puteam permite să zăbovim altundeva, prin alte magazine sau săli de expoziții și să admirăm, să discutăm cu vânzătoarele foarte amabile, să schimbăm păreri… Vernisajul era anunțat la o oră exactă și, mai ales, expoziția urma să fie deschisă de un critic cunoscut, apreciat de pictoriță, al cărui discurs, ni s-a spus, „trebuie neapărat să-l auziți. Merită”… Și totuși nu am reușit să ajungem la ora exactă trecută cu litere groase pe invitație. Căldura ne-a cam înmuiat picioarele și am întârziat în colțul de la Universitate în fața unei florărese tinere, cu flori minunate, colorate, vii, stropite cu apă din belșug de mâna ei ocrotitoare. „Iubiți florile”, i-am spus când ne-am oprit pentru o clipă pașii în fața găleților ei pline cu flori. Am urmărit-o fără să mai spunem nimic. Priveam doar. „Luați flori sau ce doriți?”, ne-a venit răspunsul puțin răstit. Doream să luăm un buchet de flori pentru pictoriță, desigur, așa cum se cuvine în asemenea ocazii, dar nu ne-am decis ce buchet să luăm. Greu de ales între atâtea frumuseți. După noi le-am fi luat pe toate… „Am dori cea mai frumoasă floare”, am răspuns parcă într-un glas, râzând… „Toate sunt fumoase, nu vedeți?” Am cumpărat trei dintre cele mai frumoase flori înghesuite în gălețile ei pline cu frumuseți colorate și parfumate și ne-am îndreptat către sala cu pricina…

Expoziția, vernisajul și discursul de  deschidere aveau loc într-o sală de la marginea Casei Armatei, aflată pe Bulevardul „6 Martie”… undeva lângă Romarta copiilor, în spatele ceasului de flori de pe Calea Victoriei… Am întârziat desigur, ratând începutul acelui discurs atât de așteptat, ținut de un renumit critic, foarte apreciat de pictoriță, care era teribil de mândră că reușise să primească acceptul criticului de a veni și de a-și etala aprecierile la adresa picturii și a tablourilor ce le expunea în sala aceea de la Casa Armatei…

Am pășit amândouă cu o sfială ușor de remarcat, parcă vinovate că am întârziat, ne-am oprit pașii în umbra primului colț de sală mai puțin aglomerat, toți cei prezenți fiind adunați în cerc în jurul eroilor principali, laudatorul și pictorița, ascultând cu o deosebită atenție…

Glasul criticului celebru se ondula în tonuri ridicate: „Incomensurabila posibilitate de a penetra secretul incognoscibil al paletei de culori folosite de pictoriță, ne dezvăluie posibilitatea ei nemăsurată de a se desfășura în lumea culorilor măiestrite de o pensulă bine modulată pe pânza tabloului, apelând cu un dezinvolt talent la spectrul multicolor al limbajului pictural regăsit în tablourile sale… Priviți-le”, ne-a îndemnat laudatorul cu un glas aproape răstit, ca să fie auzit de toți cei prezenți. Instinctiv, am rotit ochii privind tablourile ce atârnau parcă vinovate pe pereții albi… Au urmat și alte asemenea prețioase fraze care încercau să ne ajute pe noi, simpli observatori, dar și pe pișcotarii aflați în sală care se bucurau de fiecare dată să poată participa la asemenea evenimente artistice fără plată. Cu toții încercam să descifrăm, deopotrivă, la îndemnul mai mult decât elocvent al criticului, efortul de creație depus de prietena noastră comună, pictorița. De fapt, eu nu o știam decât din poveștile Vioricăi. Ea avea multe asemenea prietene din lumea artiștilor plastici, actori, muzicieni, balerine, scriitori, o adevărată paletă de oameni deosebiți cu care buna mea prietenă încerca să mă familiarizeze, să mă reintroducă în lumea aceea minunată a artiștilor noii generații, de după revoluție, de care mă despărțisem cu ceva ani în urmă. Eu nu-i mai știam, erau nume noi, personalități pe care nu aveam cum să-i mai contactez. Viorica lucra la Radio și era permanent alături de ei cu interviuri, emisiuni. Era în mijlocul lor fiind mereu invitată, solicitată să vină, poate, poate urmează un interviu spontan pentru Radio… Așa a fost și acum când vorbitorul își continua șirul discursului cu mult avânt privind-o în ochi pe pictoriță, încercând să ne facă el însuși un portret cât mai expresiv al Doamnei în cauză care „cu un vocabular pictural imprevizibil, ancestral, recognoscibil, ne dovedește incomensurabila dorință de a duce la bun sfârșit implacabila…” Nu mai ascultam, priveam tăcută doar tablourile dar, mai ales, pe creatoarea lor care stătea ca o stană de piatră, fascinată de tot ce auzea că se spune despre ea și creația ei. Apoi am prins iar frânturi de discurs… „Expectațiuni… în care suntem determinați să o implementăm într-o locație artistică pe care am evidențiat-o aici doar succint. Acum vă invit să…” Nici nu mai conta ce a spus mai departe renumitul critic, dorind să puncteze un final cât mai elocvent, căci  la auzul „vă invit să”, aplauzele au acoperit ultimele aprecieri și aproape toți cei prezenți și-au îndreptat privirile către artistă, în spatele căreia să întrezărea o masă frumos ornată, cu o față de masă albă, plină cu tăvi lucioase și ademenitoare, pline cu bunătăți. Măsline negre înțepate fiecare, în carnea lor lucioasă și uleioasă, cu câte o scobitoare, alături de cuburile mici, galbene de cașcaval scobitorite și ele, felii albe și integrale de pâine, felii subțiri de salam de Sibiu dar, mai ales, o mulțime de fursecuri, sărățele, bețișoare și pișcoturi. Ochii pișcotarilor s-au încălzit nu numai la vederea celor expuse pe pereți dar, mai ales, a celor expuse pe masa frumos ornamentată.

Pictorița a mulțumit călduros, cum se cuvine în asemenea momente deosebite și importante din viața unui artist. A reușit să articuleze câteva cuvinte emoționante, spuse cu un glas recunoscător, care au încheiat momentul discursului, aplaudat cu frenezie de cei prezenți, rude, prieteni, vizitatorii întâmplători, pișcotarii. Acum urma momentul adevărului…

Tablourile, cuminți, înrămate cu grijă și încadrate în paspartuuri în culori potrivite și asortate, se lăsau privite, invitându-ne la o baie de culori, de naturi moarte și peisaje. Foarte puține chipuri, două-trei portrete de copii. Cu siguranță nepoții artistei și, în semn de mare sensibilitate și recunoștință, portretul mamei. Un tablou frumos cu adevărat, în fața căruia am rămas puțin mai mult, privindu-l cu multă grijă și o duioasă atenție. Chipul mamei din tablou comunica cu privitorul, îl îndemna să mai zăbovească puțin în sala de expoziție alături de fiica ei, pictorița de azi. Tocmai doream să plecăm. „Ei ,v-a plăcut ?”, se aude o voce în spatele nostru. Pictorița aduna păreri, invitându-ne la un pahar de vin și la un pișcot. „Minunat”, a apreciat Viorica cu glasul ei deosebit, „meritai o asemenea prezentare. Felicitări” …dar microfonul a rămas mut…

Am plecat grăbite, tăcute, lăsând mai departe pișcotarii să discute pe îndelete între ei la un pahar de vin, că doar erau aproape familiarizați cu asemenea evenimente, erau aproape experți. Peste câteva zile, trecând întâmplător pe-acolo, am văzut-o, prin geamul de la intrare, stând pe un scaun, într-un colț mai umbros al sălii de expoziție. Nimic nu mai rămăsese din baia aceea de cuvinte care se risipiseră printre pișcoturile aduse și pișcotarii ce umpluseră discret sala, cu câteva zile în urmă. Căci asta era calitatea lor, tăcuți, bine educați, de cele mai multe ori oameni mai în vârstă, corect  îmbrăcați, cu gesturi și mișcări controlate, discrete. Până și vorba lor era corespunzătoare ținutei. Elegantă, melodioasă, curat românească, șoptită. Să nu deranjeze, să nu supere. Important era să fie îngăduiți, să fie prezenți și să se poată bucura alături de bucuria artistei care-și trăia bucuria vieții. Să poți deschide o expoziție personală era un eveniment important desigur. Dar nu numai ei au trăit frumos acest eveniment festiv, deosebit, am fost și noi alături, desigur, bucurându-ne dimpreună cu cei prezenți.

Așadar, am trecut peste câteva zile de la eveniment pe lângă sala de Expoziții de la Casa Armatei și am zărit-o prin geamul înalt al ușii de la intrare. Ușa nu era deschisă. Căldura de-afară ar fi năvălit cu siguranță înăuntrul sălii. Stătea pe un scaun răsfoind o carte. Era o femeie trecută cu mult de prima tinerețe, dar ochii erau luminoși, nu-și pierduseră strălucirea aceea vie care dădea chipului o alură totuși tinerească. Avea o rochie înflorată, subțire, colorată, de parcă ar fi făcut parte chiar din tablourile pe care le pictase cu atâta pasiune și care o înconjurau cu o mare grijă, ocrotindu-i talentul, singurătatea și, vorba criticului, acum atmosfera acelei săli de expoziție fără spectatori te conducea fără să vrei, „într-o impenetrabilă confidență între creator și pânza pictată”…

Era doar ea și tablourile acelea tăcute, înrămate cu rame de lemn vopsite în alb, lipite pe albul pereților acelei expoziții aidoma unor pete de culoare repetate ici și colo. Câteva jeturi de lumină atrăgeau atenția privitorului asupra unor tablouri mai mici, pictate parcă în momente de mare liniște și odihnă, ca un respiro artistic.

Gânduri răzlețe mă iau de mână și mă însoțesc spre alte săli, alte locuri, colindând prin București alături de buna mea prietenă Viorica, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, alaltăieri, cu toate că totul s-a petrecut cu zeci de ani în urmă…

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.