„Porțile trecutului se deschid pentru viitor” de Mariana Ciolan

75
B. P. Hasdeu, bust de Dimitrie Paciurea din Muzeul Teatrului Național din Bucuresti. Sursa: TNB
B. P. Hasdeu, bust de Dimitrie Paciurea din Muzeul Teatrului Național din Bucuresti. Sursa: TNB

rubrica museum leviathan.roDe nenumărate ori, în munca de jurnalist  în presa scrisă și la Radio, am avut privilegiul întâlnirii cu personalități remarcabile ale artei complexe a teatrului, domeniul preocupărilor mele. De puține ori însă am trăit vibrația unor confesiuni-invitație la călătorie spirituală menită nu doar să lumineze un aspect oarecare, ci să absoarbă efectiv, așa cum mi s-a întâmplat în prezența d-lui Ionuț Niculescu, la sfârșitul anilor ’90. Atunci, spre a-mi procura o fotografie pentru un articol, am ajuns la Muzeul Teatrului Național din București, pe care îl conducea și pentru a cărui redeschidere trudea cu abnegație. Acel ceas petrecut în liniștea încăperilor din subsolul teatrului mi s-a lipit de suflet pentru totdeauna ca un moment de grație. Sub vorbele sale, totul se trezea la viață… costume de scenă, truse de machiaj, busturile sculptate sau portretele pictate ale unor celebrități ale scenei… Eram un martor. Nume sacre ale teatrului despre care auzisem și citisem uneori atâtea deveneau prezențe prin acele cuvinte înflăcărate și totodată potolite, calme, picurând în cuget sentimentul perenității. Fiecare obiect, fapt relatat, înscris tipărit era înălțat pe un soclu de admirație unic și îl simțeai îmbrățișat cu o dragoste cum numai un părinte poate să arate. Am avut atunci încă o dată un semn că fără pasiune, fără ardere de tot nu se pot face  întreprinderile durabile. Cele mai calde cuvinte ale domniei sale se revărsau la adresa lui George Franga, actorul împătimit de păstrarea memoriei, înaintașul său, în fapt, creatorul acestui Muzeu, deschis în 1942, la inițiativa lui Liviu Rebreanu, directorul de atunci al Teatrului Național. Vorbele sale  împleteau venerație și recunoștință pe măsura devotamentului neostoit al aceluia despre care și atunci ca și în articolele sau în cărțile sale, dl. Niculescu relata cum, cu insistențe ce uneori storceau de vlagă și la altcineva mai putin stăruitor ar fi putut ucide încrederea, George Franga alerga pe la actori mai bătrâni ori pe la familiile marilor actori dispăruți pentru a achiziționa fotografii, afișe, cărți, obiecte personale ce aveau legătură cu trecerea lor prin universul scenei „pentru dreapta cunoaștere și scriere a cronicii teatrului românesc”. Relata despre nu  puținele lui nopți de neliniște legată de munca pe care o îmbrățișase, ca pe un soi de ofrandă personală. Și vorbind astfel, dl. Niculescu, hrănit nemijlocit la flacăra vie a pasiunii și devotamentului acelui om care i-a fost far în propria activitate, dezvolta propriul său crez pe care îl regăsim mereu reiterat, mereu pilduitor  în cărțile, eseurile, numeroasele sale contribuții la istoria teatrului în presa scrisă, audio și la televiziune, după cum arhiva aceasta de suflet pentru scenă fusese mai înainte valorificată și prin unele articole și volume de  către George Franga. Amândoi acești istorici de teatru au primit recunoștința breslei, încununat fiind utimul, în 1991, cu PremiuL UNITER pentru întreaga activitate (istorie și conservarea memoriei teatrale), iar Ionuț Niculescu cu o „Diplomă de excelență pentru cercetare în domeniul istoriei teatrului românesc configurată în cărți și în reorganizarea Muzeului Teatrului Național”,  acordată în cadrul Galei UNITER din 2004.

Pilda de adevărat eroism cultural și pionierat a lui George Franga pentru crearea Muzeului Teatrului Național, ralansarea Muzeului la standarde de modernitate ale momentului de către Ionuț Niculescu prin strădanii nu mai puțin demne de admirație își află la timpul prezent o replică de o amplitudine excepțională. Este vorba de un program complex, nicidecum mai prejos  în raport cu sârguința înaintașilor și de-a dreptul provocator prin ambitusul și țintele lui. Este un program menit să facă din acest Muzeu și un loc larg accesibil de cercetare documentară și un spațiu de instruire și, desigur, unul de  încântare pentru toți iubitorii teatrului interesați de trecut, și un reper fundamental pe harta culturală a Bucureștiului și a țării.

Ne reamintim, colecția-nucleu a veritabilului tezaur al culturii de care vorbim astăzi și care va împlini în curând opt decenii a fost precedată exemplar și de demersurile lui Victor Eftimiu, directorul instituției prima dată între 1919–1922, care  a achiziționat sculpturi și picturi cu mari artiști români. Mai întâi Muzeul a fost adăpostit în clădirile de pe Calea Victoriei alăturate Naționalului, Teatrul cel Mare, clădit după planurile arhitectului vienez Heft, din păcate bombardat în 1944. Inevitabil, muzeul a împărtășit soarta peregrinărilor Teatrului Național prin diferite locuri bucureștene (Liceul „Sf. Sava”, Teatrul din Pasajul Majestic), ba chiar destinul lui a fost și mai aspru, căci au existat mai multe perioade (uneori nepermis de lungi) când a fost evacuat (la Pucioasa, bunăoară) ori când totul a rămas în depozite sigilate. După instalarea Teatrului Național în actuala clădire de la kilometrul zero al Capitalei, Muzeul a fost deschis publicului  între 1975 și 1978, exponatele tezaurului teatral fiind apoi, din nou, zăvorâte în magazii. O reevaluare a lor începe abia în anii ’90, iar redeschiderea efectivă va fi la finele anului 2001.

După restaurarea TNB  condus de Ion Caramitru (cel de-al 57-lea director), asumată de domnia sa și desfășurată sub vegherea sa între  2011–2015, în ansamblul eforturilor de reconcepție și de restructurare a spațiilor existente și de creare a altora inedite, moderne, funcționale, Muzeului Teatrului Național îi revine o suprafață de trei ori mai mare decât în vechea configurare a acestei celei mai mari instituții de spectacol din țara noastră, adică 650 de metri pătrați. Și mai ales îi revine menirea de a fi un loc pe măsura importanței Teatrului Național în viața culturală a țării. Un perimetru de valorificare multiplă a patrimoniului spre aducere-aminte și cinstire însumând peste 20.000 de piese, cum a rezultat acum după o îndelungă și atentă reinventariere a lui, neterminată încă definitiv. Și se dorește deopotrivă pentru Muzeu un stil de expunere la cele mai înalte cerințe actuale, în armonie cu ambientul acestui veritabil complex cultural în desăvârșire care este Teatrul Național din București, cu aspectul lui  modern – al celor șapte săli, dintre care una în aer liber, al foaierelor dispuse pe șase nivele, înfrumusețate, unde au loc expoziții, cu alte spații multifuncționale. Așteptata redeschidere a Muzeului conjugă multiple eforturi intens susținute din partea unor echipe de angajați de azi ai TNB și a unor parteneri de înalt profesionalism.

Conform viziunii progresiste de ansamblu, în vederea refacerii lui, Muzeul Teatrului Național a intrat într-un proces de reinventariere și restaurare a exponatelor acolo unde se impunea spre a le aduce efectiv la lumină, de reorganizare, situat la cotele de exigență ale consumatorului modern de cultură, la înalte standarde europene. Noul drum care se deschide acum Muzeului a început în acest decembrie cu lansarea unei Expoziții inovative cu bunurile culturale restaurate din Colecția Teatrului Național,  ce a început deja a se arăta drept rodul unui proiect implementat pe 18 luni, începând cu iulie 2020, finanțat prin Granturi SEE 2014–2021 în cadrul programului RO-CULTURA. Ea a făcut subiectul unei conferințe de presă desfășurată acolo unde este gândită a se petrece, adică în minunatul foaier al tapiseriilor din Teatrul Național, reprezentat cu acel prilej prin managerul Ion Caramitru, directorul general adjunct  Ioan Onisei, directorul artistic Mircea Rusu, Anca Constantin, șef serviciu marketing, moderatorul întâlnirii, cărora li s-a alăturat, cu entuziasm promițător, muzeograful Mihaela Verman. Cu toții  s-au aflat în dialog  prin Internet, în fața unui public parte în teatru, parte online, cu reprezentanții instituțiior partenere în acest proiect, anume Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național al Satului „Dimtrie Gusti”, Muzeul Militar Național „Ferdinand I”, Biblioteca Națională a României, instituții care și-au luat însărcinarea restaurării complexe la cel mai înalt nivel profesional a 38 de exponate, costume și piese de costum, obiecte de papetărie și documente tipărite, la loc de mare interes aflându-se și o rochie țesută cu fir de argint care a fost purtată de Regina Maria a României.

Muzeul Teatrului Național din București, antrenat așadar în amplul proces de reorganizare și modernizare, posedă în prezent, conform unui comunicat al TNB, 227 de lucrări de pictură, 213 sculpturi, 500 de lucrări de grafică – printre semnăturile artiștilor creatori înscriindu-se cele ale pictorilor Camil Ressu, Jean Steriadi, Iosif Iser, Ciucurencu, Cecilia Storck și nu numai aceștia, ale sculptorilor Dimitrie Paciurea, Milița Petrașcu, Carol Storck, Ion Vlad și mulți alții, 157 de costume și accesorii, 390 de decorații și medalii, 150 de obiecte personale ale actorilor, precum și un depozit consistent de afișe, fotografii, tipărituri diverse care vor intra în fondul Bibliotecii Teatrului Național. Cu gândul la toată această bogăție și diversitate, așteptăm reintrarea ei în circuitul cultural în cadrul Muzeului Teatrului Național ca  o istorie în imagini, palpabilă, menită să țină trează memoria legată de mai actori, regizori, dramaturgi, de momente importante în devenirea teatrului național și a artei scenice, să rodească într-un fel sau altul spre buna cunoaștere, cinstire și creștere a teatrului nostru. 

Arhiva Teatrul Național din București

Arhiva rubricii Museum 

Arhiva rubricii Cronica de teatru                                                                          

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.