Uneori mi se întâmplă ca, după ce am terminat de povestit ce aveam de gând să povestesc și am trimis apoi textul Pușei Roth spre publicare, să rămân cu tolba plină de emoții. Am scris tot ce doream să scriu? Am scris bine? Mă întreb: a mai rămas ceva de adăugat, de corectat? Și așa mă asaltează o mulțime de întrebări, în așteptarea verdictului Pușei. Abia apoi mă liniștesc cu adevărat. Și, dacă totul este bine și nu trebuie decât să fac câteva corecturi, răsuflu ușurată. „Nu este nevoie de niciun post scriptum, îmi spune Pușa, e bine așa cum ai scris”… Of, slavă Domnului!, îmi spun, și-mi cade o piatră de pe inimă.
De astă dată, am trecut cu bine la examenul cu un profesor exigent în ale scrisului, am pus punct la locul cuvenit, dar tot mă zgândăre un gând pitit printre rânduri: și totuși?! Nu, nu caut „acul în carul cu fân”, cum se spune, dar numai gândul că am greșit ceva sau că am uitat ceva mă neliniștește. Alteori mă scol noaptea, recitesc textul trimis și-l modific, adăugând câte ceva și-l retrimit, cu precizarea modificărilor, cum bine se știe: „verba volant, scripta manent”, așa că abia atunci, liniștită, când știu că am scris cum îmi doream, povestind cu o mare bucurie și ușurare a sufletului, plin de doruri și oftaturi, aștept să vină sâmbăta ca să-l citesc ca oricare cititor.
Și uite așa Decupajele mele prind viață de aproape opt ani. Dar, de cele mai multe ori, îmi promit că voi adăuga, totuși, un PS, dacă e nevoie, și mă liniștesc la gândul că așa îmi voi rezolva neliniștile… creatoare. De altfel, recunosc, o neliniște frumoasă mă învăluie din când în când. Căci „nu iese fum fără foc”, iar focul scrisului nu s-a stins încă în căminul inimii mele.
Eu socotesc aceste texte ale Decupajelor adevărate scrisori trimise cititorilor mei de pretutindeni, scrisori trimise fără să aștept un răspuns la ele, doar că, uneori, după ce am scris două-trei pagini, închei „scrisoarea”, o semnez și… mă grăbesc să mai adaug ceva, într-un PS scurt, așa cum o fac acum: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi”…
O ușoară nemulțumire „creatoare” mă tot trage de mânecă și-mi șoptește că am uitat multe vorbe sfătuitoare bine cunoscute, pe care să le alătur „Buchetului de înțelepciuni” din Decupajul trecut. Mi-am pus pe masă o coală albă, că, deh, vreau să scriu totul „negru pe alb”, și un creion și am început să notez ce am uitat și ar fi trebuit să scriu, că tot „uit de la mână până la gură” de la un timp încoace… Și așa, încet-încet, PS-ul a prins viață și m-a pus la treabă, că, deh, tot trebuia să le scriu cândva. Acum le-a venit rândul și, așa, buchetul meu de înțelepciuni, sper, să fie mai mare și mai bogat în învățături și… învățări de minte. PS-ul mă avertizează cu degetul ridicat: „Să nu mai uiți, că nu poți apela la mine ori de câte ori uiți câte ceva!” Între timp ne-am împrietenit. Promit să nu mai uit nimic din cele ce urmează să scriu, cu toate că, recunosc, uitarea, așa cum spuneam, își face loc, în ultimul timp, în mintea mea… cam uitucă.
Am rămas ca un pițigoi, cu picioarele lipite pe creanga arborelui meu genealogic și încerc să adun sub aripile mele ocrotitoare toate „florile” uitate, să nu le mai las să se veștejească în lumea neaducerilor-aminte. Așadar, acest PS va începe cu o vorbă, nu din tolbă, plină de înțelepciune, de care mi-am adus, între timp, aminte: „Nu tot ce strălucește este aur”. Auzisem de multe ori aceste vorbe pline de tâlc. Nu de la tata, dar, oricum, am ținut cont de ele. Așa că m-am gândit: cu siguranță a fost spusă de un bijutier iscusit, care știa el ce știa… În consecință, am puține bijuterii, dar toate sunt din aur curat, nu poleit, ca să strălucească.
O a doua „floare” pe care o alătur buchetului de înțelepciuni: „Cum îți vei așterne, așa vei și dormi”… E bine de luat în seamă, desigur, cu toate că eu, acum, mă cam îndoiesc de adevărul ei… Recunosc că am căutat să-mi „aștern” frumos, ca să pot dormi bine la bătrânețe. Dar cel care a lansat vorba asta nu a avut, cu siguranță, dureri cervicale, lombare, sciatică și alte dureri, care, oricum, vin cu timpul, neținând cont de calitatea saltelei și a pernelor… Să-mi fie cu iertare, dar „Ce aduce ceasul nu aduce anul”… o zicală care-mi confirmă cele spuse mai sus… Mă consolez la gândul că „Timpul le rezolvă pe toate”…
Oricum, îmbătrânim, cu și fără post-scripturi necesare corectării drumului și a cărărilor destinate nouă pe calea vieții… dar un lucru e sigur: „Urma scapă turma”, cum se spune, așadar, sper să fie ultimul pe care-l scriu, ca să pun punct uitărilor mele viitoare… Promit.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
