Povești cu aripi de dor și chip de lacrimă (prefață la volumul „Mărul se pierduse prin Rai” de Dori Lederer)

1218
Mărul se pierduse prin Rai

Tulburătoare e viața acestui veac străbătut de nelininiști, veac ce are darul de a ne transfera într-o lume a visului, a zborului, într-o lume ce-și scrie destinul scrijelindu-l în fugă, ca un popas de o clipă pe harta timpului! Aceasta este poezia vieții noastre, aceasta este metafora cu care ne încununăm existența!

De ce o asemenea introducere pentru un volum de poezie? Poate pentru că, sigur este doar o presupunere!, va trebui să descifrăm taina mărului pierdut prin Rai, care poate fi mărul neliniștii, al deznădejdei, mărul iubirii, al speranței, al tuturor sentimentelor omenești sau, de ce nu, mărul vieții. Mărul se pierduse prin Rai, stranie sintagmă ce simbolizează, poate, imperfecțiunea iubirii omenești, fiindcă nici măcar mărul care ne-a adus la condiția de pământeni, nu a fost păstrat, el devenind simbol al dorinței de „lumi zgomotoase și voci temătoare”.

Pornind pe scara vieții construită din geometrii sentimentale în căutarea mărului pierdut, am descoperit într-un colț de Portugalie străjuit de apele oceanului, peste care se alintă acordurile muzicii fado, am descoperit o poetă, a cărei poezie pare o doină de prin ținuturile Olteniei, o poezie ca un dialog al sentimentelor.

Nume mai nou în peisajul poeziei românești, Dori Lederer semnează cel de-al treilea volum de poezii (după Maluri de gând și Altarele tăcerii, ambele apărute la Editura Națiunea, București, în 2011și 2012), Mărul se pierduse prin Rai, volum ce cuprinde o sută unu poeme, dedicate celui mai frumos sentiment omenesc: iubirea.

Nu este o poezie descriptivă, lină și curgătoare, ci este o poezie cu accente filosofice despre oameni și sentimente, despre viață și moarte, despre El și Ea ca entități ale existenței umane, o poezie tulburătoare în care dorurile, frământările, iubirile, dezamăgirile, speranțele sunt învolburate ca apele oceanului lângă care a fost scrisă.

Dori Lederer povestește viața ei și a lumii, creând tablouri din cuvinte, inventând povești cu aripi de dor și chip de lacrimă, repetând povești de iubire, de iubire trăită sau imaginată la „întâlnirea cu timpul”. Timpul, în poezia lui Dori Lederer, este o permanență, dar și o luptă cu secundele, este timpul trecut care poate deveni, la o adică, timpul prezent sau chiar viitor, căci el nu are ore precise, ci numai secundele visului, străbatând lumi: „Este ora fără un sfert/din multe câte au fost./În ceasul sufletului/secundele se sinucid./Să pot să mai iert,/ca ultim ilogic nerost,/fantasmele visului,/obloane murdare închid…” (Ora exactă).

Ora exactă este ora fără timp, oră fără identitate sigură, este ora la care lumea făurește fantasme. Tocmai de aceea îngerul păzitor al lumii se sperie de întâlnirea cu timpul, cu memoria subiectivă a omului: „și timpul mă privea/de peste tot,/îngerul păzitor/mi-a șoptit/de aici, eu nu mai pot/face nimic,/privește-l în ochi…” (Întâlnirea cu timpul).

Poezia modernă tinde spre versul liber (versul alb are picior metric), în care rima, ritmul și măsura sunt aplicate după voia poetului, iar poezia din acest volum se înscrie în această zonă a ideilor puse în matca metaforei. Poeziile acestea sunt trăiri cu timpul unic și în timp unic al fiecărei clipe, sunt treptele vieții, treptele cunoașterii, treptele întrebărilor esențiale, până la suprema întrebare pusă divinității.

Relația dintre om și Dumnezeu ar trebui să fie, în accepțiunea autoarei, cum e cea de pe pământ, simplă și firească, să fie credință de suflet și nu uitare în singurătate. Dumnezeiasca singurătate este măsurabilă prin necredința omului, a lutului întrupat în ființă în trecătoarea lui viață: „Spune-mi, Doamne…/Cum te simți, Tu, acolo, la Tine,/Când toți Te uităm/Și nimeni nu vine/Să-ntrebe cum ești,/De-i rău sau e bine,/De încă exiști,/Ori încă mai vezi,/Cu ochii Tăi triști ?/La ce Te gândești…” (Invitație la ceai).

O altă temă pe care Dori Lederer o dezbate poetic și de care am reamintit este cea a cuplului, cuplul real sau imaginat, El și Ea, două entități poetice, dorite poetice, pentru că, în final, poezia sentimentelor dă farmec vieții pe acest pământ, pe care până și umbra poate dori umbra pereche: „Ca să pot merge la pas cu tine,/mi-am potrivit mersul/cu zborul tău lin/și mi-am spălat ochiul/cu gânduri senine,/albind până și versul/în petale de crin…” (În doi printre cuvinte).

Poeta evită efuziunea lirică excesivă, creând doar sugestii într-un limbaj discret și metaforic al lumii îndrăgostiților. Iubirea este simplă. Iubirea trebuie să fie ca lumina zilei, este puntea pe care El și Ea trec majestuos, chiar dacă sunt împovărați de întreg cortegiul de griji și nevoi, de tălpi strivite și sângerânde:

„Din trecut/nu se vine/decât desculț,/cu tălpile sângerânde,/se vine/ cu buzele tremurânde/peste o mie de întrebări…” (Cuvintele tale).

Iubirea vine din vis, dar și dintr-o realitate secundă, fiindcă treptele spre acest sentiment profund, unic și înălțător sunt atât de fragile, atât de subtile că poți ieși, fără să știi, din galaxia timpului. Iubirea construiește lumi, lumi care pot deveni planete, lumi care se risipesc ca „florile de măr înainte de a rodi în paradis…”. Iubirea poate fi definită prin excepționala replică shakespeariană „a fi sau a nu fi”, a fi pentru că „iubirea s-așează/Dumnezeu se ridică-n picioare/și-o veghează…”; a nu fi și pentru că „sufletul are o ușă/ care atunci când se închide/pierde cheia/pentru totdeauna.” Simplă ecuație a iubirii, a vieții, a lumii!

Mereu m-am întrebat de ce poeții români aflați definitiv sau chiar temporar în alte țări ale lumii nu scriu în limba țării de adopție, limbă în care se exprimă în fiecare zi. Am găsit un posibil răspuns, zic eu, mult mai apropiat de nevoia de a convinge și cred că poezia este zămislită în limba pământului în care te-ai născut. Am găsit în acest volum o poezie semnificativă, o poezie care susține teoria aceasta, după care, oriunde te-ai afla, „la noi” rămâne mereu locul nașterii noastre.

Spuneam că poezia din acest volum seamănă cu o doină de prin ținuturile Olteniei (locul de naștere al poetei), o poezie aparent simplă, dar cu o construcție tulburătoare, fiindcă dorul de țară exprimat sau nu, conștient sau nu, va multiplica visul, va adăuga sensuri noi obiceiurilor strămoșești sau, poate, chiar le va da altă nuanță, altă trăire, alt sens. Ca o permanență pe harta sentimentelor exprimate poetic rămâne dorul, sentiment transferat pe altarul iubirii. La noi, ar spune Dori Lederer, bărbatul și femeia sunt, de fapt, mărul căzut pe pământ din Rai, două jumătăți ale întregului omenesc. Un altfel de…

„la noi…” este, de ce nu, cântecul voluptății regăsite în altă dimensiune, în alt spațiu geografic, în altă lumină a dorinței de ,,noi”: „La noi, bărbatul își sărută femeia/din tălpi și până-n creștet,/tălpile i le sărută,/pe urma cărora se întoarce/la el însuși,/creștetul ei/la umbra căruia se așează/obosit de toate,/la noi, femeia poartă pe coapse/căldura buzelor bărbatului/și sânii iau forma palmei lui/în căușul căreia/îi aduce apă vie/ și-i dă să bea numai ei,/la noi, femeia sărută/sufletul bărbatului ei/mintea lui e făcută/ pentru turniruri/dar ea îi sărută/odihna în care își regăsește/toate mângâierile/depuse pe altarul iubirii,/ochii îi sărută/și gura care a zidit-o/la facerea lumii/de la noi…”

(Un altfel de… la noi”…).

,,Mărul se pierduse prin Rai” este de fapt expresia căutărilor noastre, de la naștere și până la moarte, este viața însăși, pierdută sau câștigată, depinde de pe ce poziție privești. Căci dacă alungarea din Rai a însemnat viața trecătoare, tumultoasa, fascinanta viață trecătoare, mărul, fructul dizidenței pământene a fost lăsat să hălăduiască prin rai, el devenind visul, devenind fructul din care gustând, sperăm să găsim fericirea. Alergarea prin viață după mărul pierdut prin Rai, este de fapt, în esență, viața trăită pe pământ, cu frumusețea ei, cu durerile ei, cu bucuriile și tristețile ei, cu visul ei de poezie. Căci ce e viața în esența ei? Este căutare? Este poezie? Sigur, puțin din toate. Sau poate că este chiar mărul care se pierduse prin Rai!

Pușa Roth

Scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.