Pe 3 ianuarie 1843 a avut loc, la Teatrul Italian din Paris (Sala Ventadour), premiera absolută a operei Don Pasquale de Gaetano Donizetti, cu Giulia Grisi (Norina), creatoarea rolului Adalgisei din Norma de Bellini (1831), Giovanni Mario (Ernesto), Antonio Tamburini (Malatesta), Luigi Lablache (Don Pasquale), cântăreţi de clasă, sub bagheta compozitorului.
Noua creație a lui Donizetti putea părea, stilistic, o aventură. Vremea operei bufe trecuse, Parisul cucerit altădată de Rossini respira aerul comediei sentimentale şi al vodevilului. Donizetti a avut însă curajul acestui anacronism, mutând schemele genului într-un limbaj care, dacă nu este fundamental diferit, are o prospeţime şi o naturaleţe cuceritoare. Satira lui nu e nici superficială, nici „încruntată”. Lovitura a fost una de maestru: opera s-a jucat numai în 1843 pe cel puţin 12 scene, la Londra, Milano, Bruxelles, Lille etc. şi succesul a rămas de atunci constant.

Cum existenţa cotidiană oferă atâtea elemente comice, imaginaţi-vă aşadar un bătrân celibatar de modă veche, zgârcit, credul şi încăpăţânat, dar în fond un om cumsecade: Don Pasquale, cetăţean roman de pe la începutul secolului al XIX-lea. Ridicol bietul, aşa cum s-a născut în plină epocă de bel canto. Libretistul îl caracterizează succint înaintea primei pagini cu note muzicale. Să ne amuzăm, să luăm totul „à la légere” dar cu un strop de înţelegere, căci bătrânul e un „buon uomo in fondo”. Majoritatea surselor îi indică drept autori ai libretului pe Giovanni Ruffini şi pe compozitor (*). În schimb, în ediţia din 1961 a Casei Ricordi apare ca libretist Michele Accursi. Trimiterea la Bădăranii de Goldoni este posibilă în privinţa caracterelor personajelor, construite elocvent şi savuros, muzica răsfăţându-şi ascultătorii cu arii, duete, scene memorabile. Un scurt Allegro furtunos, în Re major, semnalează la începutul uverturii atmosfera comică. Această introducere de cinci măsuri care antrenează întreaga orchestră, în fortissimo, pare un hohot de râs. Două teme tratate inegal constituie materialul muzical al uverturii. Prima este serenada lui Ernesto din actul al treilea, „Com’è gentil”. În operă ea este acompaniată de două chitare. Prin expresivitatea liniei melodice, prin conţinutul muzical şi lirismul deloc patetic, „Com’è gentil” rivalizează cu celebra „Una furtiva lagrima” din Elixirul dragostei. În uvertură, serenada este intonată de violoncelul solo, dublat de fagot, apoi preluată de corn. La reluare, violoncelul va fi însoţit de flaut, conferind acestei sereneade un ton de lirism senin, nelipsit de o notă de candoare. Tonalitatea Fa major şi ornamentele folosite cu precauţie asigură impresia de amabilitate, de linişte în contrast cu farsa comică pe care o vom urmări în operă. După un pasaj dinamic al orchestrei, viorile prime aduc discret tema a doua, în Re major, cavatina Norinei din actul I, „So anch’io la virtù magica”, o arie de virtuozitate pentru soprană, foarte potrivită pentru caracterizarea personajului. În tempo moderat, această melodie capricioasă, intonată lejer la început, se instalează treptat şi va domina uvertura, cântată de viori, flaute, clarinete. Ea este dezvoltată sumar, metamorfozele conferind un plus de dinamism şi culoare. În tipic stil bel canto, pasajele rallentando alternează cu izbucnirile ansamblului, orchestraţia este strălucitoare, grupele de instrumente dialoghează grăbit, îşi trec unele altora replici vioaie. După un fragment tumultuos, viorile şi flautele readuc în tempo alert tema cavatinei într-o coda incendiară.
Deliciile virtuozităţii, ca mijloc de caracterizare, îşi găsesc în Donizetti o gazdă desăvârşită. În actul al treilea al operei Don Pasquale, duetul de un comic irezistibil pentru voci grave este o pagină antologică din întreaga istorie a operei bufe. Don Pasquale, bas şi doctorul Malatesta, bariton, plănuiesc să-i surprindă pe cei doi amanţi, Ernesto şi Norina, în grădină. Credulitatea bătrânului care va fi astfel răzbunat, se confruntă cu şiretenia doctorului Malatesta, amic cu Don Pasquale dar „amicissimo” cu Ernesto, cum notează libretistul. Don Pasquale e plin de satisfacţie, un fel de bucurie senilă îl cuprinde la gândul inofensivei sale răzbunări. Doctorul Malatesta îi cântă în strună, el, care aranjase de fapt întreaga farsă, încheiată fericit. Acest duet de mare dificultate, cu pasaje rapide, „diabolice”, solicită o adevărată performanţă de respiraţie şi de dicţie, mai ales în finalul scris în măsura de şase optimi, unde basul şi apoi baritonul sunt supuşi unei probe de foc. Repetând aceeaşi notă, do, într-un lanţ de şaisprezecimi, ei trebuie să facă inteligibil textul. Burlescul e subliniat de frecventele schimburi de replici, de exclamaţii, cu complicitatea timbrală a orchestrei.
(*) Având ca sursă libretul lui Angelo Anelli pentru opera Ser Marcantonio de Stefano Pavesi (1810).
Uvertura operei Don Pasquale, Orchestra Teatrului La Fenice din Veneția, dirijor: Kurt Masur, 2006
Aria „Com’è gentil” – Luciano Pavarotti, New Philarmonia Orchestra, dirijor: Leone Magiera
”Quel guardo il cavaliere… So anch’io la virtù magica” – Anna Netrebko, Opera Metropolitan, New York, dirijor: James Levine
Duetul Don Pasquale – Malatesta, „Cheti, cheti immantinente… Aspetta, aspetta” – Thomas Hampson – Luca Pisaroni, ORF Orchestra Simfonică Radio Viena, dirijor: Cornelius Meister