„Toamnă, toamnă iar mă-ndemni/ Să merg pe cărări pustii,/ Fredonând aceleași/ Jalnice iubiri târzii.” Sunt propriile-mi versuri care mă însoțesc la fiecare început de toamnă ca o umbră fidelă. Nici acest început de toamnă nouă nu a fost o excepție de la regulă, cu atât mai mult cu cât acest anotimp al nostalgiilor și-a făcut intrarea în multiubitul nostru litoral cu mare fast și zarvă, de ziceai că a intrat în ultima fază de depresie.
Mergeam alene, singură, pe aceeași veche alee a teilor seculari, eminescieni, de câteva ore, nu știam unde mă duc, nu voiam să ajung nicăieri. Ce tristă eram! Picioarele îmi amorțeau, nu de frig, vremea era bună, dar starea mea de spirit era într-o agitație nedefinită. Frumusețea lunii septembrie, frunzele zburătoare și sensul profund al serilor mă îndepărtau de lumea haotică din oraș. M-am așezat pe o băncuță înconjurată de ultimele flori ale toridei veri, am închis ochii și m-am cufundat în mine. M-am privit și m-am văzut cu ochii minții. Câte primăveri trecuseră fără să-mi dau seama! Era și acum primăvară în sufletul meu, dar ochii mei deveniseră nori de cer. Unul dintre nori, care se întunecase din cine știe ce pricini, nu se mai oprea nici pentru o clipă, șiroind constant pe drumul vieții mele. Parcă își făcuse abonament la destinul meu. Era o înfruntare între cele două primăveri ale anului: primăvara dintâi și cea de pe urmă. Ca o înfruntare a destinului de început și de sfârșit. Cum?!
Se știe că primăvara este primul anotimp. Deoarece prima lună a anului era martie în timpurile străvechi, primăvara era considerată primul anotimp al anului. Martius sau mensis Martius a fost prima lună a anului roman antic posibil până în 153 î.Hr. După aceea, a fost a treia lună, după februarie și premergătoare lui aprilie. Martie este a treia lună a anului conform calendarului Gregorian și are 31 de zile. În Roma antică, luna martie era numită „Martius”, zeul războiului, iar această lună era considerată un moment norocos pentru a începe un război. Prima lună a calendarului roman a fost martie, deoarece ianuarie și februarie nu erau potrivite pentru război.
„Primăvara dintâi” este anotimpul renașterii și al reînnoirii. Natura se trezește din somnul de iarnă și prinde viață. Într-un fel, primăvara înseamnă să te ții de viață. Înseamnă a face pace cu viața. Primăvara este ca un puiet nou încolțit, ca o sămânță, ca primii pași făcuți către o viață nouă. Așa cum solul este revitalizat, perspectivele oamenilor asupra vieții sunt, de asemenea, revitalizate și reînnoite. Primăvara este lumina zăpezii care se topește. Este ca un paradis între iarnă și vară. Flori, insecte și păsări îmi vin în minte. După iarna întunecată se naște un paradis. 21 Martius este începutul acestui rai. Ceea ce face primăvara specială este posibilitatea de a vedea frumusețile extraordinare din natură. Înseamnă să poți reînnoi speranțe ca o sămânță proaspăt încolțită. Fiecare om a fost un copil. Își păstrează amintirile din copilărie într-un cufăr magic. Copilul și-a găsit acum un loc în afara casei. Se simte mai liber. Pentru că a jucat jocuri limitate pe tot parcursul iernii. Îi face pe copii extrem de fericiți să alerge pe ulițe și să se rostogolească pe dealurile înverzite de la țară. În primăvara dintâi, pământul, recunoscător pentru noua sa viață, trimite tot ce are în inimă spre cer, iar semințele ies încet din pământ și salută lumea. Cu ajutorul soarelui strălucitor, munții și-au spălat zăpada și poverile, iar râurile curg furioase, păsările au ieșit din cuiburi și cântă pretutindeni, vestind sosirea primăverii. Într-o zi, cerul poartă o eșarfă albastră și nu se vede niciun fir de nor în el, a doua zi însă se poate transforma într-o noapte neagră, vuietele sale înspăimântătoare promițând ploi de sezon. Primăvara nu este niciodată la fel în fiecare zi și, cu ajutorul acestor fluctuații extreme ale vremii, vom asista, cu siguranță, la o vară rodnică. Mama îmi spunea: „Primăvara dintâi este mireasa anotimpurilor, anotimpul care încearcă din toată inima să arate frumusețea creației lui Dumnezeu. Izvorul iubirii lui Dumnezeu curge mereu spre oameni și spre toate făpturile. Totul prinde literalmente o nouă viață.”
A doua primăvară (toamna) sau „primăvara de pe urmă” este anotimpul noilor începuturi și sfârșituri. Pentru că „primăvara de pe urmă” este anotimpul plăcerilor, al satisfacției, este frumusețea frunzelor îngălbenite și a ploii care cade. Există multe feluri de frumusețe a acestei de pe urmă primăveri, pentru cei care știu să o observe. Căderea lentă a frunzelor și pierderea treptată a strălucirii întregii naturi este nu numai un motiv pentru ca oamenii să mediteze, ci și un avertisment și o lecție de pregătire pentru moarte. Poate și de aceea i se mai spune și „anotimpul amintirilor sau al nostalgiilor”, al cugetărilor a ceea ce am trăit între cele două primăveri. Altfel zis, e anotimpul balanței. E ea în echilibru?! Pe scurt, toamna are emoții, primăvara, doar bună dispoziție. Chiar dacă inima mea, uneori, se întărește și se transformă în piatră, tot se topește la o singură privire.
Și totuși de ce spun „primăvara dintâi” și „primăvara de pe urmă”, în loc de, simplu, primăvara și toamna? Am folosit aceste două sintagme în eseul meu, luând ca reper cele două cuvinte turcești care desemnează aceste două anotimpuri: „ilkbahar” și „sonbahar”. Cuvinte care sugerează o întreagă poveste de viață, „bahar” însemnând în turcă „primăvară”. Prin urmare, „ilk” însemnând „prima”, „dintâi”, „întâiul/întâia”, iar „son”, „sfârșit”, „de pe urmă”, „ultimul/ultima” rezultă în mod firesc „primăvara dintâi” și „primăvara de pe urmă”. Cele două anotimpuri care preced și urmează anotimpul cald, vara, când traiul e la apogeu, încep și încheie un ciclu de viață. Deseori, îi auzi pe turci spunând, metaforic, despre o persoană în vârstă: „O persoană care îşi trăieşte primăvara de pe urmă a vieții.” („Ömrünün sonbaharını yaşıyor.”), parcă dorind să le îndulcească un pic viața nostalgicilor târzii. Fără îndoială, primăvara poate fi numită regina tuturor anotimpurilor.
Tomnatice iubiri
O, văd marea picurată în ochii tăi,
Ȋn tăcere ascult la far tumultul ei.
Rare talazuri sparg maluri,
Inimile bat de ceasuri
Nopţile aşteptând cu leacuri.
Tomnatice iubiri pe-aleile de mare,
Bătrânilor amanţi, odă în aşteptare.
Miraj să fie sau adevăr?!
Ascult ȋn tăcere și tot sper.
Desculţă, mergând pe nisipul fierbinte,
Ȋmi asudă mintea de-aduceri aminte.
De cald, sub soare ne topeam,
Ȋn larg, vapoarele priveam.
Bătrân peregrin, c-o ultimă speranţă,
Ştanţează dulci iubiri la capăt de viaţă.
E doar un visător sau mag?
Amant desăvârşit şi drag!
Mangalia, 7 septembrie 2024
