”Puiul de cămilă” de Letiția Vladislav

267
Letiția Vladislav diaspora proza craciun

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roNingea și era liniște în cartierul de pe deal. Un alb curat, pătruns doar de papucii trecătorilor. Se apropia Crăciunul. Într-o săptămână am cumpărat tot Grosso. Încă mai aveam în mine frica să nu rămân cu cămara goală, că fără rezerve ești pierdut, că sărbătorile trebuie trăite ca acasă. Gerti râdea când mă vedea cu plasele pline. Crăciun aveau și ei, zicea, dar nu așa de nebun ca al meu. Prea multă muncă, Institutul ce nu luase, încă, vacanța de iarnă, copiii, soțul, zeci de planuri înșirate pe hârtie, vor veni rudele soțului la noi, ce fac de ajun, ce se mănâncă în prima zi, apoi în a doua și în a treia, ce vom cumpăra pentru copii. La noi nu ne gândeam. Era primul Crăciun departe de satul meu și de București. Ultimul l-am petrecut în sat. Cu toată sărăcia, mirosea a sarmale, a cozonac, a cârnați fripți și țuică fiartă. Copiii au cunoscut Pizărăii, strigând alături de ceilalți, pe cele două ulițe, Pizărăi… răi… răi…, înotând prin zăpadă, așteptând un Moș Crăciun ce mirosea de la un kilometru a vinars, dar era așa de Moș Crăciun, că și-au uitat numele de emoție în fața unui sac de iută plin de jucării și cărți de povești. ”Cepelică” pentru fată. O poveste scrisă de Fabiola, despre puiul de cămilă ce-și căuta mama, pentru cel mic. A trebuit s-o citim imediat după plecarea Moșului, pentru că el era prea mic, iar fotografiile erau prea interesante și fără poveste nu se putea dormi nici la gura sobei. Moșul ieșise pe poartă și intrase prin fundul grădinii în camera din fund, își lepădase hainele festive și devenise din nou fratele meu. Cei trei, ai mei și fiul lui, lipiți unul de altul, împreună cu cele cinci pisici, lângă ploatănul încins, s-au grăbit să-i povestească miracolul ce tocmai se pierduse în noapte, un adevărat Moș Crăciun, să-i arate ce le adusese și să-l invite să asculte povestea puiului de cămilă. Era undeva prin Africa de Nord, mama și puiul erau într-o oază și se odihneau după drumul lung prin dunele de nisip. Puișorul sugea laptele călduț, mama îl săruta, fericită. Niște oameni au apărut, ca din nimic, vorbeau între ei, vroiau cămila, s-o vândă, puiul era prea mic, nu aveau ce face cu el. Mama cămilă i-a poruncit puiului să fugă spre mare. El nu vroia. Oamenii au luat mama cu ei și s-au pierdut printre dunele de nisip. Puișorul țipa și plângea, alerga, așa cum putea el, în urma lor, sperând că un suflet se va înduioșa de durerea lui și-i va da mama îndărăt. Și au mers, zile și nopți, mama țipând, ”ai grijă de tine, sufletul meu”, puiul, flămând și fără putere, jurând, ”te caut până la capătul lumii”, au ajuns la mare și oamenii n-au aruncat o singură privire pe țărm, după ce au urcat mama-cămilă într-o barcă, acel țărm sărac și pustiu, unde puiul, cu ultimele lui puteri căzuse în genunchi, rugându-se la Dumnezeu să-i dea mama îndărăt. Povestea era așa de tristă și dură, pentru niște copii, că toți aveam lacrimi în ochi.

– Nu vreau să moară, țipă cel mic, nu vreau!

Se agățase de mine cu amândouă mâinile, plângea și mă strângea alături de el.

– Poate a scăpat mama, încercă să-l liniștească bunicul, scriitoarea nu ne spune cum a mers mai departe povestea. Noi o terminăm.

– Mama îi aruncă pe cei trei ucigași în mare și se întoarce la puiul ei, zise bunica.

– Nu, zise fata, ei știu să înoate…

– Ați uitat turiștii, zise fratele meu, pe acolo era o rută turistică. Ei au salvat mama și puiul… sunt sigur de asta…

Cândva, au adormit toți trei. Suspinând. Acum, că mama-cămilă era în libertate, puiul sugea laptele cald, adormind la burta ei, un palmier le dădea umbră și o baltă era plină de apă de la ultimele ploi, puteau intra și ei în pat.

– Eu nu vreau să rămân fără tine, zise cel mic, ești mama mea, eu nu…

– Dormi liniștit. Este numai o poveste. Tu nu vei rămâne fără mine…

– Nici eu, zise fata.

– Bineînțeles. Voi sunteți puii mei. Pe vecie.

Așezați în pat păreau niște îngeri pierduți pe pământ.

– Tristă povestea, zise tata, mie îmi plac poveștile vesele și cu un sfârșit frumos… sunt trist că pleci și-mi iei nepoții…

– Trebuie. Nu am de ales.

– O să-mi lipsești.

A fost prima dată că el îmi spunea așa ceva, cald, fragil, de necrezut, pentru că era sărac în vorbe și gesturi de tandrețe. M-am așezat în poala lui.

– Te iubesc, i-am spus, nu uita asta, te iubesc.

Plângeam amândoi.

– Întotdeauna te-am iubit, mi-a zis, ești primul meu copil, nu mă gândeam că am să te pierd vreodată.

Nimeni nu mai avea poftă de mâncare. Mama își ștergea lacrimile cu șorțul, fratele își ascundea emoția în paharul de vinars. Am ciocnit toți patru, știind că va fi ultimul Crăciun împreună. Eram puiul de cămilă ce crescuse și se pierdea printre dune. A doua zi plecam spre București, lăsând în urma mea o jale de nedescris. Ei, ai mei se agățau de mine ca de o liană. Iar eu, neputincioasă, la fereastra unui vagon de clasa a doua, rugându-mă să pornească trenul, să uit, să mă scufund în fundul pământului, pentru mine nu mai era niciun drum de întoarcere acasă. Trenul se urni din loc, mama fugi câțiva metri după el, ”te iubesc”, hohoti tata, era frig, era iarnă, eram singură, ca lianele înghețate la poarta unei alte vieți, necunoscute, poate primitoare, ori, dacă mă luam după tata, o lume falsă, rece și dureroasă, ce mirosea a sarmale și cozonaci numai în sufletul meu. Restul era plastic fluorescent.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.