”Rămas-bun” de Letiția Vladislav

83
letitia vladislav scriitori romani din diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roVenise să-și ia rămas-bun. Tot drumul, și avusese mai bine de douăzeci de ore la dispoziție, se gândise de la cine și de ce se va despărți în noaptea asta de februarie. Maică-sa, în sicriul deschis, pe masa așezată în mijlocul camerei, unde se născuse ea cu șaizeci de ani în urmă, părea și mai măruntă, de parcă se strânsese de groază ori de frig, cuibărindu-se între pernele albe așezate sub ea, s-o ridice mai la suprafață, pentru că, cine știe din ce motive, făcuseră cușca asta de lemn prea adâncă pentru un pumn de femeie. Două lumânări mari ardeau la capul ei, plus lumina singurului bec, pe care-l aveau tot de pe vremurile acelea bune, când tata mai era tată și mama strălucea ca luna într-o noapte de iarnă, o femeie din vecini și un bătrân adormit lângă sobă, pisicile, pe care nu le putuse îndepărta nimeni de lângă moartă, fotografia fratelui pe peretele de la fereastra ce da spre ocol și o Fecioară Maria pe peretele opus, ce refuza să îngălbenească chiar dacă trecuseră zeci de ani peste ea, dar și căldura ploatănului (1). Afară, în ocol, era o hărmălaie ca la Oktoberfest, se bea pe rupte, mirosea a cârnați prăjiți și a pâine de casă, nimeni nu întorsese capul s-o salute, când deschisese poarta, de parcă era invizibilă, fiecare fiind preocupat cu paharul și vecinul lui.

– S-a dus, zise femeia de care nu-și mai amintea, săraca de ea, s-a stins…

– Toți ne stingem, răspunse, fiecare la vremea lui.

Femeia o măsură lung, încercând să vadă în ea chipul celei plecate de zeci de ani, nu reuși, se apropie de ea, dar, poate plictisită, poate obosită, se retrase din nou la colțul ei, lângă lumânarea de la perete și închise ochii. Bătrânul sforăia sacadat, aproape atârnat peste scaun. Mare mirare că nu căzuse sub sicriu.

– I-au făcut sicriul prea adânc, zise femeia, deschizând ochii, Vera i-a pus câteva perne sub ea, altfel s-ar fi afundat între scânduri, sărăcuța…

– Cum a murit?

– Cine știe? Ai casei spun că pe seară. Vecinii spun că o găsiseră moartă… iar prietenii spun că nu trebuie nimeni să-și bage nasul unde nu-i locul lui. Este sigur că-i moartă, pot jura, am văzut cum au spălat-o.

– Dumnezeu s-o odihnească, zise, acum are toată pacea pe care n-a găsit-o pe pământ.

Râsetele și chiotele de-afară intrau în cel mai mic colț al camerei. Nici lemnul de brad, împins de femeia din vecini, ce trosnea  împrăștiind mii de steluțe în jur, nici el nu acoperea veselia celor adunați în ocol.

– Mai ai vinars? Vasile, cumătrul, are paharul gol.

– Aduc o altă sticlă, Ioane, avem destul pentru o săptămână întreagă, vin, vinars, apă minerală, tot ce vrei.

– Lipsește șampania, auzi o voce de femeie, la un chef ca ăsta ar fi trebuit să aduci și o sticlă de șampanie, Virgile.

– Vine mâine, auzi, azi abia am făcut copârșeul, madam Florica, mi-a luat tot timpul tâmpitul ăla de tâmplar… uitasem până și mărimea moartei (râse), băusem ceva înainte, de curaj, așa că i-am spus: ”Fă-l adânc, frate, să nu se rostogolească…”

Urmă un hohot de râs și alte pahare se ciocniră între ele, vorbeau toți deodată, tare, sigur, de parcă erau la iarmaroc.

– Nu-mi spune că ai avut nevoie de curaj s-o arunci în copârșeu, zise madam Florica, nu pot crede, frate, parcă te plângeai la bodegă că nu mai moare și că va trebui s-o speli, dacă continuă să zacă…

– Ba am avut, auzi răspunsul, mergi să vezi dacă-i caldă și vezi că s-a răcit la temperatura camerei. Ce crezi, m-a apucat groaza.

– Da, da, acum ești boier, nenicule.

– Facem un pic de muzică?, auzi o altă voce mai tânără, este plictisitor să bei, uitându-te la stele.

– Păi, nu cred că se face, răspunse o altă femeie, în cămăruță este un sicriu cu o moartă, zău, nu cred că se face…

– Habar n-ai, Mărie, auzi, este o adevărată eliberare. Ei tot nu-i plăceau stelele. Crede-mă, ea visa numai pământ și casă…

Cineva deschisese deja radioul și un manelist își jelea dragostea pierdută, așa de tare și convingător că, dacă ar fi uitat că în fața ei era o moartă și-ar fi putut închipui că-i era dedicat ei acest cântec nenorocit, noii venite și nu femeii bătrâne ce dormea somnul de veci, învăluită în perne.

– N-au rușine de nimic, zise femeia ce ațipea și se trezea la orice zgomot, o țin așa de când s-a lăsat seara. Cu tot frigul de-afară.

– A zăcut mult?

– Nu, zise femeia, cam două săptămâni. Dar o lăsau singură în cameră și plecau la casele lor.

Făcu semnul crucii peste sicriu și mai vârî un lemn în sobă.

– Stau peste drum, continuă, le auzeam mașina când plecau.

I se făcu rău. De drum, de tensiune, de oboseală.

– Pot cere un pahar cu apă?, zise, mă doare rău capul.

Femeia intră după draperia ce despărțea camera de bucătărie și se întoarse cu un pahar plin cu apă aproape înghețată.

– Acum știu cine ești, zise, când te văd în bătaia lumânărilor descopăr în tine fata plecată pentru totdeauna de-aici… Ești cea adoptată?

– Da, răspunse, eu sunt.

– Fratele tău nu știe că ai venit? Stă afară și chefuiește…

– Nimeni nu s-a uitat la mine, când am deschis poarta, zise, așa că am intrat direct în cameră.

– O mai ții minte?

– Bineînțeles. Aici, în camera asta m-am născut. Aici dormeam toți, în două paturi, iarna, când afară vijelea și îngheța apa.

– Nu mai îngheață. Toate s-au schimbat. Iarna nu mai e iarnă… vara arde cerul…

Fotografia unicului băiat al familiei o privea intens, răscolindu-i gândurile.

– S-a schimbat mult?, întrebă, arătând spre peretele de la ocol, ocupat numai de el, Virgil Schanz, unicul fiu al răposatei, ea nu mai conta, poate nu contase niciodată, altfel nu ar fi dat-o ca pe un cadou de Crăciun familiei străine care nu avea copii, ea era sacrificata, pentru ca moștenitorul să poată avea parte de dragostea ei, mama lui, stăpâna holdelor de pe deal și a câmpurilor de peste apă. Cu o fată nu putea face nimic, se gândi, fata avea nevoie de zestre, iar băiatul nu, el avea nevoie numai de o nevastă ca lumea și restul venea de la sine.

– Da, răspunse femeia, este altfel.

Vru să spună că și atunci era altfel, acum patruzeci de ani, când venise în vizită și fusese primită ca regina Angliei, tăiaseră până și cocoșul ca să facă lașca aia, mâncarea pe care o purta în creier, ca pe un talisman, lașca și salata cu smântână și mămăligă. Doamne, cât tânjise după mâncarea asta simplă, dar de neînlocuit în viața ei! Privi fotografia bărbatului tânăr, era frumos în bluza albă, bronzat și subțire, cu ochii mari și negri ca doi tăciuni. O privea direct peste chipul mamei moarte, neținând cont de ea, tot ca atunci, abia întorși de la plajă. Oltul era limpede, ziua era caldă, ea, bucuroasă că este din nou acasă, într-un costum de baie din două bucăți, parcă era galben, camera asta măruntă, el aruncându-se peste ea, sărutându-i sânii și ejaculând peste chiloții ei, peste burta ei, acel ceva gălbui și lipicios numit spermă, mâna lui acoperindu-i gura cu brutalitate.

– Dacă țipi, te omor!

Ea tăcea, încremenită de groază, bărbatul acesta străin era fratele ei, înainte să fie adoptată de străini. Se ridică, luă prosopul de plajă, se șterse peste tot, ieși fără un cuvânt și alergă ca un cal până la apă, se aruncă în valuri, ceva mai departe de țărm și rămase acolo o bună bucată de vreme plângând, de parcă fratele ei o omorâse cumva și nu știa cum să se întoarcă din nou la ceea ce fusese înainte.

– De ce n-ai mai venit?, întrebă femeia, mama ta vorbea deseori de tine pe drum, chiar fără să fie întrebată, zise, îi părea rău că te-au dat, o fată este mai aproape de mamă, zise, cu Virgil a fost cam complicat…

– Am lucrat, minți, era imposibil să-mi las lucrul.

– Păcat de voi.

– Da, zise, dar nu continuă. Virgil, urmat de o femeie străină, intră în cameră. O recunoscu imediat.

– Tu, aici?

– Nu te bucuri?

– Cum ai intrat?

– Pe poartă, zise, era deschisă.

O îmbrățișă scurt, ca pe orice altă vecină de pe stradă.

– Nevastă-mea, zise, împingând femeia îmbrăcată în albastru în fața ei.

– Tonica, zise femeia, nu știam că am o cumnată așa de frumoasă.

– Fata asta a fost întotdeauna frumoasă, zise femeia de lângă lumânare, cea mai frumoasă.

– Am venit să luăm băutură din bucătărie, zise Virgil, vino afară, este toată ulița aici.

– Mulțumesc, zise, mai stau un pic la capul ei.

– Cum crezi.

Ieșiră. Bătrâna făcu din nou semnul crucii peste capul mamei. Ea o urmă. Abia acum avu curajul s-o privească. Sub lumina slabă a lumânărilor părul ei părea de argint. Fața brăzdată de riduri adânci părea mulțumită cu plecarea. În scrisori se plângea întotdeauna că nu mai vrea și nu mai poate. Dar niciodată nu spunea de ce. Își aduse din nou aminte de ziua în care se rupsese de trecutul ei, acolo, în mijlocul Oltului, răzuindu-și pielea cu nisipul pietros, până începuse să sângereze.

– Am să-i spun mamei, îl amenințase, am să-i spun tot.

– Spune-i, zise, tot nu te crede, acum ești o străină, iar străinele sunt toate niște destrăbălate… spune-i!

Plecase a doua zi, motivând că trebuia să înceapă lucrul mai repede decât planificase. Un val uriaș de durere și panică o cuprinsese după ce autobuzul pornise pe drumul spre tren, apoi aeroportul, din nou zeci de ore sufocată de gânduri, lună de lună, an de an, apoi liniștea. Chipul lui se destrămase în timp. Iar cel care stătea acum în fața ei, cu sticla de vinars în mână și nevasta grasă la dreapta lui, acest bărbat șters, obez și străin nu mai avea nimic, dar absolut nimic cu cel din fotografie. Nu-i mai era nici frică, nici greață. Ea venise numai și numai pentru făptura asta adunată ca un embrion între niște perne, cu două lumânări deasupra capului, cu un bec care o văzuse născându-se și o fată care se întorsese din dragoste la ea.

Murcia, Spania

________

(1) Ploatăn (reg.) – sobă, plită.

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.