Subintitulată „dramă israeliană originală”, piesa cu titlul de mai sus a fost scrisă de Hillel Mittelpunkt (acesta s-a născut în 1949 la Tel Aviv) și a fost pusă în scenă tot de el, la Teatrul Național Habima, unde premiera a avut loc recent. Despre ce istorisește textul, cu misteriosul lui titlu oximoronic?
Malka, îndrumătoare a unor formații corale de vârstnici – e ea însăși o „doamnă de o anumită vârstă” – a fost în tinerețea ei cântăreață în formația care purta numele de „Brigada”; acum ea a fost angajată în calitate de consultantă în chestiunile de exactitate istorică la realizarea filmului Răzbunătorii, al cărui producător misterios își ascunde numele, motivația și intențiile. Filmul se toarnă în zilele noastre, acțiunea lui petrecându-se în Italia în 1945, și el relatează povestea Brigăzii evreiești – cei care s-au mobilizat în armata britanică și au devenit în cadrul ei o unitate independentă de luptă, menită să răzbune victimele printre evrei ale naziștilor. Povestea împletește răzbunare și iubire, dragostea dintre Rafael și Nelli, el e soldat în Brigadă și comandantul unității răzbunătorilor, ea e cântăreață în formația de ostași evrei și visează la o carieră artistică în lumea de după război.
Printre ruinele Europei postbelice, între tabere militare și tabere de emigranți, printre păduri întunecoase și sate distruse, se desfășoară istoria celor porniți să răzbune victimele fascismului, a celor care au descoperit că răzbunarea are și pentru răzbunători un gust amar, după cum și spectacolul Răzbunătorii, o poveste de dragoste, inspirat în parte dintr-o poveste adevărată, și însoțit de cântecele bine cunoscute al formației „Brigada”, îi tulbură pe cei care au trăit acea epocă: toate drumurile duc la Roma, așteaptă-mă și o să mă întorc.
Am tradus cât am putut de exact din ebraică prezentarea care i se face piesei pe sfertul de foaie care, la Habima, ține Răzbunătorilor locul unui program de sală normal. Piesa lui Mitelpunkt păcătuiește mai cu seamă prin aceea că încearcă să cuprindă necuprinsul – mi-era teamă că, străduindu-mă s-o rezum, o s-o deformez, o să creez confuzie.
În scenografia – nițel cam încărcată, după mine, și nu suficient de unitară – a lui Adam Keller, frumos luminată, ca de-obicei, de către Avi Jonah Bueno (Bambi), acompaniat de muzica lui Iosi Ben-Nun, în costumele, ca de-obicei extrem de exacte, ale Ornei Smorgonski, între imaginile video realizate de Guy Romem și beneficiind de mișcarea compusă de Tut Molor, spectacolul de la Habima înaintează plin de energie, până când tema iubirii amenință să-l înece într-un sentimentalism care nu mi s-a părut de cea mai aleasă calitate – enigmaticul producător se dovedește a fi un vechi admirator, de pe vremuri, al eroinei.
Dar trebuie să admit un paradox: așa cum se întâmplă cu multe piese de teatru în care e vorba despre teatru, despre creație artistică, Răzbunătorii parvin, finalmente, să închege în spectatori – în ciuda complicațiilor intrigii – un firicel de poezie autentică.
