Nu ştiu dacă astăzi mai există în şcoli ore de lucru manual şi nu e bine că nu ştiu, dar voi afla.
De obicei, când era ora de lucru manual, fetele erau într-un atelier cu îndeletnicirile lor, iar băieţii în alt atelier cu ale lor.
Fetele învăţau să croiască, să coasă, să gătească, să facă curat, că de, asta era menirea lor mai departe în viaţă. Noi, băieţii, învăţam tâmplărie, traforaj cu fel de fel de motive artizanale, învăţam să batem un cui sau să schimbăm un bec.
Aveam şi ore comune atunci când fetele şi băieţii ne întreceam să ţesem covoraşe la gherghef.
Cel mai mult îmi plăcea toamna, când împleteam din pănuşe de porumb fel de fel de covoraşe sau coşuleţe. Pe acestea le luam acasă, iar eu mă lăudam la toată lumea. Că uite ce-am făcut eu!
Aveam ore de lucru manual şi pe teren. Primăvara plantam puieţi în livada şcolii, strângeam crenguţe uscate, iar în curtea din faţa şcolii, unde se aflau busturile celor doi întemeitori ai şcolii, Ana şi Nedelcu Chercea, plantam flori.
Şi asta nu era totul. Şcoala organiza cu mai multe clase deodată vizite la unele fabrici, unde vedeam cum se face pâinea, cum se fabrică salamurile şi cârnaţii, cum se confecţionează o cămaşă, cum se asamblează un vapor. Cel mai mult mi-a plăcut vizita la un şantier de construcţii unde, ce să vă mai spun, ştiţi şi voi destul de bine ce fel de „zidării” se fac într-un şantier de construcţii.
Toate aceste activităţi ne-au prins bine în viaţă pregătindu-ne să devenim gospodari, să ne alegem o meserie, important fiind să ştim totul despre lume.
Cum să nu rămâi impresionat de metodele pedagogice ale şcolii de atunci?
Primăvara, când se apropia 1 martie, ora de lucru manual era dedicată special acestei zile. Fetele împleteau şnururi pentru mărţişoare, iar băieţii lucrau de zor confecţionând mărţişoare din orice. Aşa era stabilit de profesorii noştri.
Noi, băieţii, aveam ca profesor un domn şi cu toate că era maistru tâmplar, se pricepea la mărţişoare mai bine ca oricine. Dânsul ne-a sfătuit ce materiale să aducem şi cu imaginaţie am trecut la treabă.
Tăiam cu forfecuţa petale de flori şi le lipeam cu cocă, un amestec de făină cu apă. Din sârmuliţe şi plastilină confecţionam animăluţe, fluturaşi, cărăbuşi şi inimioare.
Tatalai şi Jiji m-au uimit. Cu răbdare, lucrau foarte meticulos mărţişoare de toate felurile. Aveau îndemânare şi talent. Îi invidiam. Aveam şi eu, dar nu aveam răbdare. De abia am reuşit să fac vreo trei mărţişoare care aduceau cât decât cu nişte inimioare şi floricele.
Dom’ profesor mi-a spus să-mi leg un şnur de ureche şi să mă ofer mărţişor, aşa eram de caraghios. Peste tot aveam cocă. Şi pe nas, şi în păr, şi pe haine.
Jiji râdea pe sub mustăţi. Tatalai, nu. Eram prieteni de-o viaţă şi prietenii nu râd unul de altul. Aiurea! L-am surprins când s-a aplecat, cică să ia ceva căzut sub bancă, râdea pufnit de mă zgâria pe creier. Nu m-am supărat. Ăsta eram şi asta reuşeam să fac.
Ei, şi când a venit 1 martie, la ora de dirigenţie, după ce i-am dăruit doamnei dirigintă mărţişoare, cumpărate, nu din cele făcute de noi, fetele au adus sandviciuri cu de toate, gătite de ele, iar noi, băieţii, ţop, la ele să le dăruim mărţişoarele făcute de noi.
Fiecare băiat s-a repezit la fetele pe care le plăcea cel mai mult. Jiji s-a dus întins la Musculiţa şi când să-i prindă mărţişorul în piept, l-a scăpat din mână. Musculiţa aştepta să-l ridice de jos, dar n-ai să vezi. Jiji nu ştia de bunele maniere. I-a întors spatele şi s-a dus la altă fată. Vaaai!
Am văzut scena în timp ce-i prindeam mărţişorul în piept Zburlitei. M-am apropiat de Musculiţa, am luat mărţişorul de jos şi am strigat tare ca să audă toată clasa:
‒ De mărţişor, mărţişoarele se dăruiesc cu drag, nu se lasă aruncate pe jos. Cine l-a pierdut, să vină să-l ia din pieptul Musculiţei, care are o inimă generoasă şi prietenoasă.
Toată clasa a aplaudat, iar Jiji era deja ieşit pe poarta şcolii.
Singura fetiţă care stătea cuminte în banca ei şi nimeni nu o băga în seamă era Joiţica, fetiţa cu păr roşcat şi cu mulți pistrui, cea mai mică şi cea mai slăbuţă din clasă. V-am mai povestit despre ea. Băieţilor nu le plăcea de ea şi de aceea niciunul nu i-a dăruit vreun mărţişor.
Împreună cu Zburlita şi cu Musculiţa, m-am apropiat de ea şi am rugat-o să iasă din bancă.
‒ Dragi colegi! Joiţica este cea mai firavă fiinţă dintre noi. E ca o primăvară plăpândă care doreşte să se bucure de viaţă. De aceea, eu am să-i dăruiesc această floricică, să o ajut să-şi continue primăvara din ea.
La fel a procedat şi Zburlita, și Musculiţa. Au îmbrăţişat-o şi i-au prins mărţişoare în piept. Clasa ne-a urmat exemplul. Uniforma Joiţicăi era plină de mărţişoare ca şi ochii ei plini cu mărgăritare de lacrimi.
Ora s-a încheiat cu o masă plină cu sandviciuri pregătite de fete. Un festin al prieteniei garnisit cu zâmbete şi emoţii.
Cele mai bune sandviciuri erau de la Joiţica. Erau foarte gustoase pentru că aveau în ele ingredientul numit Recunoştinţă.
Puteţi să-i spuneţi Zburlitei. Nu mă supăr. Şi ea o iubeşte pe Joiţica, aşa cum toată lumea iubeşte Primăvara.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
