”«Recurs» la Teatrul Ghesher” de Gheorghe Miletineanu

49
Imagine din spectacolul ”Recurs”, Teatrul Ghesher din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Recurs”, Teatrul Ghesher din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanAm mai scris odată că nimic nu funcționează la Teatrul Ghesher ca serviciul de relații publice; am avut dreptate. Premiera spectacolului Recurs a avut loc pe 28 martie, dar cu cel puțin o lună înainte orașul era împânzit de uriașe panouri anunțând noua montare a teatrului; nu puteai să faci un pas nicăieri fără să-ți atragă privirea reclama înfățișând o femeie tânără, într-un capoțel alb de mătase, zăcând pe jos, cu părul despletit…

Spectacolul este, spre amarnica mea bucurie, o dramatizare, dramatizarea unui roman polițist, scris, aflu asta acum, de specialistul israelian numărul unu în proză de factură detectivă, comparat adesea cu John Grisham. Se numește Liad Shoham, e un om încă tânăr (încă n-a împlinit 50 de ani), e avocat la bază și încă își mai practică profesiunea, ceea ce înseamnă că găsește mult material autentic pentru literatură în activitatea lui cotidiană. A debutat relativ târziu, după studii superioare la Londra. Între 2001 și 2018 a publicat cincisprezece cărți, printre care două cărți pentru copii, transformate în seriale de televiziune și e tradus în cinci limbi europene. Scrierile lui au devenit toate bestsellers. E coautor, împreună cu Uzi Weil, al dramatizării romanului său din 2010 Recurs.

”Câteva ore după ce trupul neînsuflețit al unei femei tinere a fost găsit la Tel Aviv pe țărmul mării, poliția îl arestează pe Ygael Lavi, funcționar în Ministerul Apărării, văduv și tată a doi copii. Lavi e învinuit de asasinat și condamnat la închisoare pe viață. Șaisprezece ani mai târziu, fiica lui, convinsă că tatăl ei era nevinovat, cere ca procesul lui să fie rejudecat în recurs. Avocatul Roby Bergher a văzut de-acum cam tot ce se poate vedea în meseria lui. Cu o vechime de douăzeci și cinci de ani în meserie, el își cunoaște clienții, cunoaște poliția și tribunalele. El știe că în Israel au avut loc foarte puține procese în recurs și nici acelea nu s-au terminat cu recunoașterea nevinovăției condamnatului. După ce studiază dosarul, el mai e și sigur că mărturiile care au dus la condamnarea lui Ygael Lavi nu-i lasă nici o șansă. Atunci de ce se angajează Bergher să se ocupe de dosar? Ce-l îndeamnă să se lupte cu un sistem mai puternic decât el și să se confrunte cu factori care răsar din toate părțile și încearcă să lovească în el, pentru ca minciunile și secretele să rămână acolo unde sunt îngropate? Cum se leagă toate astea de cariera lui care șchioapătă și de legătura lui secretă cu o femeie, o legătură în care se află ca bărbat divorțat? Recurs e un roman de tensiune fascinant despre viața și munca unui avocat și despre felul în care el se confruntă cu un aparat care e menit să asigure respectarea strictă a legii, dar care se întâmplă să comită erori și să sufere eșecuri.

Am tradus de pe Internet prezentarea romanului lui Liad Shoham, o prezentare care se străduiește să nu devină spoiler. Nu consider că mă cobor la nivelul unui spoiler dacă scriu că bravul Bergher va trece precis, până la urmă, peste toate obstacolele și va învinge în dificila misiune pe care și-a asumat-o – cine a citit la viața lui măcar două sau trei romane polițiste, știe că povestea nu se poate termina altfel. Totu-i bine când se sfârșește cu bine, chiar dacă un om a stat șaisprezece ani nevinovat la pușcărie, când atâția criminali hălăduiesc în libertate…

Am avut surpriza să asist chiar la premiera dramatizării care se joacă la Teatrul Ghesher. Am avut și surpriza să citesc în caietul-program un rezumat neașteptat al acțiunii, scris însă cu aceeași binecuvântată grijă să nu devină spoiler:

”Eli Nahum, un polițist detectiv în pragul ieșirii la pensie, sosește la locul crimei, un apartament care demască legătura dintre tânăra femeie ucisă și doi frați – unul e un om de afaceri prosper, care se ocupă de high-tech, iar celălalt e un actor ratat. Oare va reuși polițistul detectiv să dezlege misterul asasinatului – ultimul act al carierei lui?

E o poveste despre o investigație exhaustivă, despre gelozie între frați, o poveste despre îmbătrânire, despre o disperată încercare de a descoperi adevărul care nu se lasă dezvăluit cu ușurință.”

Ei, acum vă e limpede despre ce e vorba în piesă?

Încercând în continuare să nu mă cobor la nivelul unui spoiler, mai adaug că detectivul, în afară de faptul că e un profesionist strălucit, care-și practică meseria cu patimă, a trecut la viața lui printr-o cumplită dramă – și-a pierdut fiica într-un accident de automobil, de care se consideră vinovat, deși ”vina” lui e cu totul indirectă, de fapt n-are nici o vină. Au trecut mulți ani de atunci, dar Eli Nahum stă de vorbă, iar și iar, cu amintirea fiicei pierdute, întrupată în spectacol de o actriță. Pe lângă asta, detectivul nostru are la serviciu o colaboratoare devotată, Inbal, cu care întreține relații de flirt inocent.

Cei doi frați au o mamă care este o cață exemplară, iar unul dintre ei are un fiu, Tom.

 

De ce vă furnizez toate amănuntele astea? Ca să nu credeți – Doamne ferește! – că, în ora și jumătate fără pauză cât durează spectacolul, personajele lui figurează doar într-o nespus de încâlcită istorie polițistă. Nu, ele sunt prevăzute cu biografii, cu psihologie, cu caractere complexe și cu destule contradicții lăuntrice, marcate de fel de fel de drame, pe lângă cea principală care este implicarea aproape a tuturor într-o crimă. Un transplant de măduvă a oaselor între rude, operație efectuată, poate pe șest, la o clinică particulară din România, este una dintre aceste drame…

Mai mult n-am să deconspir privitor la subiectul piesei, în afară de amănuntul că în dramatizarea romanului nevinovatul stă la gherlă numai cinci ani și nu șaisprezece, și în afară de faptul că motivațiile, foarte-foarte adânci, ale diverselor atitudini adoptate de eroii piesei, nu sunt întotdeauna întru totul logice, ceea ce, vă rog să-mi permiteți observația, nu se întâmplă nici la Georges Simenon și nici la James Hadley Chase…

Când intri în sală, pe scenă te întâmpină, pe toată oglinda scenei, o compoziție sofisticată de panouri cenușii rectangulare. În cursul desfășurării spectacolului aceste panouri se ridică sau coboară, sau glisează lateral, descoperind de fiecare dată în spatele lor, în adâncime, chiar și la etaj, câte un loc de joc, marcat doar printr-un strict necesar de mobilier, pe un fundal monocrom, foarte frumos luminat (Keren Granek). Acest principiu scenografic (decorul – Michael Kramenko) este (aparent) simplu, dar e foarte sugestiv și foarte expresiv sub raport estetic; o masă și un scaun, de pildă, plasate într-un vid produc un efect straniu, foarte puternic, prin contrastul dintre deplina lor materialitate și spațiul gol, aproape nereal, dimprejur. Costumele (Yehudit Aharon) se înscriu în acest peisaj scenic cu totală exactitate caracterologică. De ce era nevoie ca Eli Nahum să se folosească, până la pensionare, de o perucă, asta e o întrebare care trebuie adresată realizatorilor spectacolului.

Începutul spectacolului este însoțit de muzică, după care încep, pe panourile cenușii, proiecțiile video (imaginea și montajul – Eldad Bouganim). De când n-am mai văzut proiecții video într-un spectacol de teatru? Chiar mi-era dor de ele! Iar peisajele Tel Avivului nocturn contribuie, vezi mata, considerabil la crearea unei atmosfere autentice în spectacol, chiar dacă sonorul imaginilor video nu e fără cusur, chiar dacă întâlnirea pe scenă a episoadelor filmate o dată pentru totdeauna, cu scenele jucate ”pe viu” are în ea ceva silit, ceva artificial, ceva fals. Procedee tipice artei cinematografice,  ca, de exemplu, reluarea anumitor imagini în chip de leit-motive (cuțitul care se înalță în aer, înainte de a se împlânta de două ori în trupul atacat), sunt puse aici în slujba Thaliei.

În imaginile video (da, da, chiar și în scenele filmate!) se vede lămurit ceea ce, de-a lungul spectacolului, îi supără foarte tare pe mulți specialiști, probabil mai mult decât supără publicul plătitor – actorii Teatrului Ghesher (care nu joacă într-o sală de dimensiunile unei săli de congrese) se slujesc toți de neck-uri, ori de lavaliere, după cum doriți să le numiți. Puteți gândi despre mine orice poftiți – eu unul cred că nevoia de amplificare a vocilor provine din lipsa de antrenament vocal a actorilor. Ce făceau marii actori din trecut, pe vremea când aceste neck-uri și aceste lavaliere nu aveau cum să existe? Cum de se făceau auziți? Iar să filmezi în close-up actori cu microfoane lipite de obraz mi se pare o necuviință, mi se pare ceva hidos, nu o simplă scăpare.

Spectacolul începe, așadar, pe muzică (a compus-o, foarte adecvat, Itzhaki Franco), și începe cu o conversație, pe video, între personajul lui Eli Nahum și fosta lui soție, Alma (Sarit Vino-Elad, plină de emoție și izbutind să emoționeze); Alma se află undeva foarte departe. Care e funcția dramaturgică a acestei conversații, ca și a uneia ulterioare, tot cu ea, am explicat mai înainte.

Crima este și ea filmată, foarte ”oț”, din unghiul de vedere al asasinului, cât să nu aflăm cine e ucigașul sau cât să fim împinși pe o pistă falsă, și, cum spuneam, ea revine – pe video – de mai multe ori, destul de sâcâitor (victima – Lena Fraifeld), în cursul spectacolului.

Bun, și cei șapte actori care apar pe scenă în carne și oase? Pe actori se ține orice spectacol, fie că e bun, fie că e prost. Cei doi frați sunt interpretați de către Miki Leon și de Ghilad Kletter, amândoi foarte exacți în caracterizarea personajelor lor contrastante, ale căror caractere sunt, precum ați înțeles deja, mult mai puțin complicate decât vor să pară și mult mai aproape de clișee cunoscute ale romanului polițist, care, la cel mai înalt nivel al lui, cunoaște și el ambiția complexității psihologice surprinzătoare a personajelor sale. Karin Seruya, în rolul colaboratoarei lui Eli Nahum, Inbal, și Roni Einav, în rolul fiicei răposate cu care stă de vorbă tatăl ei (iar apoi în rolul celei de-a doua soții a unuia dintre frați), sunt, cum se spune, foarte corecte și foarte convingătoare în rolurile lor. La fel e și Hillel Kapon, în rolul lui Tom, fiul unuia dintre cei doi frați și nepotul celuilalt. Mama celor doi (Fira Kanter) a parvenit, în acest remarcabil context, să mă irite – ”compoziția” ei în rolul nesuferitei cațe e mult prea apăsată ca să pară firească.

În centrul spectacolului se află, firește, Doron Tavori în rolul detectivului Eli Nahum. E știut și răsștiut, și de foarte multă vreme, că Doron Tavori este un actor strălucit, niciodată neautentic, în nici un spectacol în care e distribuit. E minunat și în rolul din acest spectacol, unde transmite tulburător pasiunea profesională arzătoare a personajului său, ca și ambiția obsesivă a acestuia de a nu se da bătut și de a afla cu orice preț adevărul. Actorul exprimă pasiune, exprimă îndoieli, exprimă ambiție, exprimă suferință – totul cu un simț fabulos al măsurii. Atitudinile caracteristice ale trupului și gesturile artistului sunt gândite și elaborate cu grijă și se înscriu cu absolută naturalețe în jocul lui. Chiar și manevrarea inutilei și prosteștii peruci cu care a fost înzestrat devine la Doron Tavori o manevră necesară, și elegantă.

Spectacolul cu ”Recurs”, pus în scenă cu remarcabilă pricepere de tânărul Amir I. Wolf, va face, n-am nici cea mai mică îndoială, o serie foarte-foarte lungă la Teatrul Ghesher, înainte de a fi reluat, peste niște ani, ca unul dintre spectacolele legendare, mitologice ale teatrului. Pe de-o parte, el merită pe deplin lucrul ăsta, fiindcă, precum spuneam, e al naibii de bine făcut, cu talent și profesionalitate (chiar și în defectele lui!), iar pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb pentru ce toată investiția de energie și de bani a teatrului într-un asemenea spectacol care, una peste alta, oricât de bine cusut, nu depășește cu nimic clișeele tradiționale ale spectacolelor cu piese ”polițiste”. Un actor de talia lui Doron Tavori ar trebui să joace, așa cum i s-a mai întâmplat de-lungul anilor, mari roluri din marea dramaturgie universală, poate chiar un rege Lear, și nu dramaturgie de stereotipuri de calibrul ”Recursului”.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.