Din când în când, nu prea des, când mă opresc din vâltoarea de zi cu zi, cutez să privesc înapoi în încercarea de a readuce în prezent câte ceva din trecut care a avut cândva o semnificație deosebită pentru mine. Pentru unii acest demers nu-și are nici un rost pentru ca în cele din urmă ajung să se regăsească însingurați si înlăcrimați pentru simplul motiv că acele vremuri nu se mai întorc. Da, într-adevăr, acele vremuri nu se mai întorc.
Astăzi, 14 iunie 2020 se împlinesc 100 de ani de la nașterea maestrului Mihai Brediceanu. Drumurile mele în sfera profesională au fost presărate cu depărtări și reveniri în preajma Maestrului întrucât activitatea și personalitatea sa au dominat viața muzicală din România timp de peste jumătate de secol.
De fiecare dată când mă aflam în preajma sa, am simțit aura puternică a moștenirii sale familiale de generații, care s-a întins pe o perioadă de peste 150 de ani. Oameni grei Bredicenii, Coriolan (1849–1909) si Caius (1879–1953) au fost politicieni și diplomați, participanți în momente cheie la construirea istoriei României. Au fost implicați în activitatea Memorandiștilor, au participat la Marea Unire, au fost membri ai Marelui Sfat Național din Transilvania, delegați la Conferința de Pace de la Paris, Ambasadori ai României la Rio de Janeiro, Vatican și Viena; dar nu numai atât, Coriolan l-a susținut moral și financiar în demersurile sale pe Traian Vuia.
Tiberiu Brediceanu (1877–1968), fiul lui Coriolan și tatăl lui Mihai Brediceanu, a fost compozitor, folclorist pasionat, muzicolog, jurist și bancher; a participat la înființarea Teatrului Național, a Conservatorului și a Operei Române din Cluj-Napoca, a fost Președinte al Conservatorului „Astra” din Brașov.
Mihai Brediceanu (1920–2005), la rândul său a dus mai departe moștenirea din partea tatălui, pe lângă muzică și drept, fiind și un reputat matematician. A fost preocupat de poli-tempie inventând polytimer-ul în urma unor cercetări îndelungate efectuate la Syracuse University din SUA, pe care l-a și brevetat în aceeași țară în anul 1970. Polytimer-ul este un „procedeu şi dispozitiv programat pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempo-uri: imaginează-ţi mulţimea de pe străzi; fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp. Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească soldăţeşte, în acelaşi ritm…”, explica Brediceanu.
A fost Director General al Operei Române din București și al Filarmonicii „George Enescu” din București, precum și al Operei din Istanbul (Turcia), Director Muzical al Syracuse Symphony Orchestra din SUA și al altor instituții muzicale importante.
Pe tot parcursul activității sale a fost și un remarcabil dirijor Înregistrările sale din repertoriul național și internațional, simfonic și de operă sunt o mărturie a talentului și capacității sale.
Departe de mine insă gândul de a face o biografie a maestrului.
Centenarul nașterii sale îmi amintește de zilele când am lucrat împreună, fie ca redactor muzical al Casei de discuri „Electrecord”, participând la imortalizarea pe disc a unor creații în care domnia sa apărea ca dirijor, fie ca Director Muzical al Festivalului Internațional al Tinerilor Dirijori de la Bușteni–Sinaia, maestrul Brediceanu fiind în acea perioadă Președinte al Uniunii Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali din România (organizatorul acelui reputat Festival de la începutul anilor ’90) – sau pur și simplu de momentele când am lucrat ocazional împreună în 1995, când Mihai Brediceanu a fost Președinte al Festivalului Internațional „George Enescu”, ediția a XIII-a.
Am fost întotdeauna profund marcată de stilul său deosebit de lucru. Deși nu era persoana care intra în amănunte, în amănuntele care erau de la sine înțelese sau cele care reieșeau din zonele spre care munca ne purta, cu toate acestea, maestrul Brediceanu era o persoană pentru care orice detaliu conta. Era un om vesel, se simțea bine când lucra, îi plăcea să fie relaxat, avea un spirit fluid și aprecia spiritul liber, creativ al celor cu care colabora. Era un căutător permanent de idei, un om adânc ancorat în realitate, nu mi-am putut permite niciodată sa vin cu „tema nefăcută”. Plecam de la întâlnirile noastre de lucru cu „bateriile încărcate” și întotdeauna cu un elan efervescent. Lucram intens pentru „ședința” următoare.
Preocupările lui Mihai Brediceanu pentru promovarea creației enesciene au fost neîntrerupte pe întreaga perioadă a vieții și realizările sale au fost materializate în multe direcții care au culminat cu premiile prestigioase pe care le-a obținut. Un loc special îl ocupă prima realizare discografică a operei Oedip de George Enescu, realizată în anul 1964 de dirijorul Mihai Brediceanu alături de orchestra și corul Operei Române din București, cu nume răsunătoare ale artei vocale românești ale vremii, între care David Ohanesian, vocea cu care personajul enescian încă se identifică.
Sunt cincisprezece ani de când maestrul Brediceanu ne-a părăsit. Și totuși amintirea și „prezența” sa sunt încă atât de vii și vor rămâne probabil așa pentru mult timp.
7 iunie 2020
Arhiva rubricii Filă de calendar
