Regizorul Luchino Visconti în viziunea Adinei Romanescu

69
galerie de portrete adina romanescu luchino visconti
Luchino Visconti, portret de Adina Romanescu, 2015. Inedit. Copyright © Adina Romanescu
Luchino Visconti, portret de Adina Romanescu, 2015. Inedit. Copyright © Adina Romanescu

Contele roșu

Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo (2 noiembrie 1906, Milano–17 martie 1976, Roma), regizor de film, operă și teatru, scenarist, actor, producător, supranumit „contele roșu” datorită ascendenței sale nobiliare și simpatiilor sale comuniste. Aceste două fațete, teoretic incompatibile ale personalității sale determină stilul și substanța demersului său artistic, care își dorește să împace ireconciliabilul: adevărul vieții (privită chiar în parametrii neorealismului) cu ficțiunea spectacolului. Splendoarea creației sale constă tocmai în ceea ce încearcă artistul să reprime, dar nu contenește să afirme: spiritul său aristocratic. Nostalgia trecutului, poezia eșecului, fascinația decăderii și a descompunerii, tentația perversiunii, obsesia morții îmbracă haina unei frumuseți plastice fără cusur în opulența ei de forme și de culori. Marile creații ale cineastului rămân: Obsesie, Pământul se cutremură, Bellissima, Senso, Nopți albe, Rocco și frații săi, Ghepardul, Căderea zeilor, Moarte la Veneția (după nuvela lui Thomas Mann), Inocentul.

Provenit dintr-o familie de clasă superioară, Luchino Visconti a fost un simpatizant al comunismului, dar care a păstrat un stil de viață generos. Familia sa a fost martoră la dispariția de pe scena istoriei a unor mari epoci: feudalitatea, renașterea, bughezia, momente pe care regizorul le-a reflectat în filmele Ghepardul, Amurgul zeilor, Inocentul, care surprind moartea perioadei numită „La Belle Époque”. Una dintre producţiile sale orientate spre aristocrație, Ghepardul (1963), după romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cu Burt Lancaster în rolul principal, a fost considerat de mulți ca fiind o capodoperă. Printre colaboratorii favoriţi ai cineastului s-au numărat nume mari ale cinematografiei: Anna Magnani, Silvana Mangano, Claudia Cardinale, Marcello Mastroianni, Alain Delon, Dirk Bogarde și Helmut Berger.

Într-o biografie recom­pen­sată în 1988 cu Marele Premiu de către Academia Franceză și reeditată în 2009, profesorul Laurence Schifano (spe­cialist al cinematografiei italiene, profesor la Université Paris-Ouest-Nan­terre-La Défense) constată că filmele sale sunt inspirate aproape în exclusivitate din patrimoniul liric sau literar al umanității.

În 1963, regizorul se destăinuia: „Sunt năs­cut în 2 noiembrie 1906, la opt seara. Mi s-a spus că o oră mai târziu se ridica cortina la Scala pentru La traviata”. Copilăria lui e trăită într-un triunghi de aur: Palatul fa­miliei, Scala (bunicul său, Guido, salvase instituția de la faliment sigur în 1897, vărsând 78.000 lire în visteria sălii de spec­tacol; bugetul anual era de 300.000 lire, iar banii erau obținuți din închirierea lojelor, sezon de sezon, familiilor aristo­crate din oraș) și slujbele duminicale din Dom. „Societatea închisă din Milano, ca­re trăia ca în Livada cu vișini a lui Ce­hov”, se confesa Uberta, mezina familiei Visconti. La șase ani merge pentru prima dată la operă și rămâne fascinat de miș­cările stranii ale imensei cortine roșii, cu câteva momente înainte de începerea spectacolului. La 14 ani, Luchino – po­re­clit în familie Luchinaccio sau Chinaccio (Luchino cel rău) – susține primul concert public, la Conservator. Gazeta Corriere de la Sera” (din 9 iunie 1920) salută per­for­manța tânărului Visconti, căruia i se pre­ves­tește o carieră strălucită de violon­celist.Va face însă carieră ca regizor de film și de operă. Potrivit cărții pro­fesorului Laurence Schifano, prima operă pe care o montează este Tosca de Puccini (1955), cu Maria Callas, la Scala. Va rămâne fidel ope­rei până în 1973, când își încheie ca­rie­ra cu Manon Lescaut de Puccini.. În cine­ma, debutează în 1936, ca regizor secund al lui Jean Renoir (fiul celebrului pictor francez), a cărui faimă cinematografică e legată de era filmului mut. Cei doi se cu­nosc prin intermediul lui Coco Chanel. Luchino și Coco sunt prezentați unul al­tuia de către fotograful revistei Vogue”, Horst P. Horst, cu care italianul are o re­lație amoroasă. Refuzat de tatăl aristocrat al unei tinere pe care o cunoaște la schi în 1935, Luchino se abandonează partenerilor masculini, printre care regizorul Franco Zeffirelli și actorul Helmut Berger.

Casa în care s-a născut Visconti există în­că (via Cino del Duca, nr. 44, Milano). Bla­zonul familiei împodobește încă peretele de la stradă, iar cinci dintre camere des­chise publicului păstrează splendoarea unei lumi care, timp de 400 de ani, a adu­nat avere, putere și influență. Palazzo Vis­conti, cum este și azi cunoscut, poate fi închiriat pe bucăți sau în totalitate, pen­tru evenimente de familie sau prezentări de afaceri.

Surse: Revista 22, CineMagia, Wikipedia, www.tvr.ro.

Redacția Leviathan

Bellissima, regia: Luchino Visconti, 1951 – integral

Rocco și frații săi (1060), trailer

Il gattopardo (Ghepardul, 1963), fragmente

Morte a Venezia (1971), fragmente

Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.