Regizorul Luchino Visconti în viziunea Adinei Romanescu

13 iulie 2020

648

Luchino Visconti, portret de Adina Romanescu, 2015. Inedit. Copyright © Adina Romanescu

Contele roșu

Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo (2 noiembrie 1906, Milano–17 martie 1976, Roma), regizor de film, operă și teatru, scenarist, actor, producător, supranumit „contele roșu” datorită ascendenței sale nobiliare și simpatiilor sale comuniste. Aceste două fațete, teoretic incompatibile ale personalității sale determină stilul și substanța demersului său artistic, care își dorește să împace ireconciliabilul: adevărul vieții (privită chiar în parametrii neorealismului) cu ficțiunea spectacolului. Splendoarea creației sale constă tocmai în ceea ce încearcă artistul să reprime, dar nu contenește să afirme: spiritul său aristocratic. Nostalgia trecutului, poezia eșecului, fascinația decăderii și a descompunerii, tentația perversiunii, obsesia morții îmbracă haina unei frumuseți plastice fără cusur în opulența ei de forme și de culori. Marile creații ale cineastului rămân: Obsesie, Pământul se cutremură, Bellissima, Senso, Nopți albe, Rocco și frații săi, Ghepardul, Căderea zeilor, Moarte la Veneția (după nuvela lui Thomas Mann), Inocentul.

Provenit dintr-o familie de clasă superioară, Luchino Visconti a fost un simpatizant al comunismului, dar care a păstrat un stil de viață generos. Familia sa a fost martoră la dispariția de pe scena istoriei a unor mari epoci: feudalitatea, renașterea, bughezia, momente pe care regizorul le-a reflectat în filmele Ghepardul, Amurgul zeilor, Inocentul, care surprind moartea perioadei numită „La Belle Époque”. Una dintre producţiile sale orientate spre aristocrație, Ghepardul (1963), după romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cu Burt Lancaster în rolul principal, a fost considerat de mulți ca fiind o capodoperă. Printre colaboratorii favoriţi ai cineastului s-au numărat nume mari ale cinematografiei: Anna Magnani, Silvana Mangano, Claudia Cardinale, Marcello Mastroianni, Alain Delon, Dirk Bogarde și Helmut Berger.

Într-o biografie recompensată în 1988 cu Marele Premiu de către Academia Franceză și reeditată în 2009, profesorul Laurence Schifano (specialist al cinematografiei italiene, profesor la Université Paris-Ouest-Nanterre-La Défense) constată că filmele sale sunt inspirate aproape în exclusivitate din patrimoniul liric sau literar al umanității.

În 1963, regizorul se destăinuia: „Sunt născut în 2 noiembrie 1906, la opt seara. Mi s-a spus că o oră mai târziu se ridica cortina la Scala pentru La traviata”. Copilăria lui e trăită într-un triunghi de aur: Palatul familiei, Scala (bunicul său, Guido, salvase instituția de la faliment sigur în 1897, vărsând 78.000 lire în visteria sălii de spectacol; bugetul anual era de 300.000 lire, iar banii erau obținuți din închirierea lojelor, sezon de sezon, familiilor aristocrate din oraș) și slujbele duminicale din Dom. „Societatea închisă din Milano, care trăia ca în Livada cu vișini a lui Cehov”, se confesa Uberta, mezina familiei Visconti. La șase ani merge pentru prima dată la operă și rămâne fascinat de mișcările stranii ale imensei cortine roșii, cu câteva momente înainte de începerea spectacolului. La 14 ani, Luchino – poreclit în familie Luchinaccio sau Chinaccio (Luchino cel rău) – susține primul concert public, la Conservator. Gazeta „Corriere de la Sera” (din 9 iunie 1920) salută performanța tânărului Visconti, căruia i se prevestește o carieră strălucită de violoncelist.Va face însă carieră ca regizor de film și de operă. Potrivit cărții profesorului Laurence Schifano, prima operă pe care o montează este Tosca de Puccini (1955), cu Maria Callas, la Scala. Va rămâne fidel operei până în 1973, când își încheie cariera cu Manon Lescaut de Puccini.. În cinema, debutează în 1936, ca regizor secund al lui Jean Renoir (fiul celebrului pictor francez), a cărui faimă cinematografică e legată de era filmului mut. Cei doi se cunosc prin intermediul lui Coco Chanel. Luchino și Coco sunt prezentați unul altuia de către fotograful revistei „Vogue”, Horst P. Horst, cu care italianul are o relație amoroasă. Refuzat de tatăl aristocrat al unei tinere pe care o cunoaște la schi în 1935, Luchino se abandonează partenerilor masculini, printre care regizorul Franco Zeffirelli și actorul Helmut Berger.

Casa în care s-a născut Visconti există încă (via Cino del Duca, nr. 44, Milano). Blazonul familiei împodobește încă peretele de la stradă, iar cinci dintre camere deschise publicului păstrează splendoarea unei lumi care, timp de 400 de ani, a adunat avere, putere și influență. Palazzo Visconti, cum este și azi cunoscut, poate fi închiriat pe bucăți sau în totalitate, pentru evenimente de familie sau prezentări de afaceri.

Surse: Revista 22, CineMagia, Wikipedia, www.tvr.ro.

Redacția Leviathan

Bellissima, regia: Luchino Visconti, 1951 – integral

https://www.youtube.com/watch?v=wBaiBfMT-Iw

Rocco și frații săi (1060), trailer