„Relativizări” de Milena Munteanu

Motto: Nu se glumește cu moartea și nici despre ea… asta, desigur, cu excepția Halloweenului sau a Cimitirului Vesel.

În drumul meu spre culmile înalte ale certificărilor computeristice, îmi pierd nopțile învățând sau doar cucăind, făcând scenarii ce se derulează în vis.

Am ajuns să trăiesc în CyberSphere, în sfera cibernetică care nu are viață, ci doar algoritmi, dar care creează o lume paralelă cu cea pe care o trăim.

Când stresul e mare, fie în preajma următorului test standardizat, fie înaintea unui curs pe care îl predau la universitate, când presiunea e mai greu de dus, îmi regăsesc pasul și gândul într-o plimbare ușoară pe jos, în jurul casei.  Să mă limpezesc, să evadez din logica binară, într-una mai plină de culoare… Azi, în jurul prânzului, am ieșit la pas și am văzut un cer închis, de toamnă, cu un vânticel răcoros ce desfrunzea copacii. O simfonie a desfrunzirii, am gândit, o aducere-aminte că trăim într-un ciclu în care natura se reînnoiește continuu… iar primul pas al reînnoirii e moartea zilei de azi sau a frunzei care cade, ca ea să revină în sevă, în același trunchi, sub forma frunzei ce va să vie. Moartea, ca sursă de regenerare, de înnoire, ca o sursă de viață.

În scurta mea plimbare am remarcat, în prag de Halloween, simulacre de morminte, cadavre însângerate, în stări avansate de dezintegrare, stafii înspăimântătoare, gheare gata să te înșface, schelete cu trei cranii și orice altceva la care nu te-ai gândi în mod normal. Eu nu știu ce să fac cu ele. Nici nu știu de ce nu sunt considerate ofensive. În plus, nu sunt nici biodegradabile, așa cum, de bine de rău, sunt cele naturale… Mă întreb și cum ar putea fi nostime. Pe mine nu mă amuză. Poate că am unele înțelegeri de acasă, în care moartea e văzută ca tragică sau chiar finală și iremediabilă, iar asta poate veni din mentalul comunității care își plângea și își pomenea morții, în care văduva își purta broboada neagră de când îi murea bărbatul până intra chiar ea în mormânt… Căci, dacă îi murea bărbatul, atunci nu mai avea nici cine să crape un lemn pentru foc, nici să încălzească căminul plin de copii. Văduva nu-și pierdea doar bărbatul iar copiii tatăl, ei rămâneau, poate, și fără pâine pe masă… așa că moartea avea consecințe. Și cu toate acestea, în lumea ce privea moartea cu toată seriozitatea, totuși individul era dispus să plătească prețul morții lui, pentru supraviețuirea unei idei, a unei credințe ce mergea mai departe prin chiar sacrificiul său. Este cazul Brâncovenilor care au ales să plătească cu capetele lor, decât să-și părăsească credința (nu averea pe care otomanii o luaseră oricum… căci da, fără avere se putea trăi, dar fară credință, ba!). Moartea individuală, privită ca o sursă de continuitate! Moartea, ca formă de viață, pentru un scop mai mare decât tine însuți. Iar tu te subordonai unei idei, unei comunități, unei credințe – ce păreau să merite sacrificiul tău, ba chiar se bazau pe suma sacrificiilor individuale. Toate acestea se întâmplau când moartea era luată în serios!

Mergând azi pe lângă curțile pline cu imagini înspăimântătoare pregătite de Halloween, trec pe lângă un gard în care sunt așezate scheletele de plastic, iar craniile proptite în vârful câte unei țepi… și uite așa mă duce gândul la Vlad Țepeș, cunoscut pe aici drept Dracula. El, Țepeș, lua țepele în serios. Aici sunt luate în râs, iar cei ce le iau în derâdere sunt considerați normali, pe când cei ce le iau în serios sunt văzuți ca sălbatici, vampiri sau ce știu eu cum… Mă întreb însă cum de cei ce-și decorează de Halloween acoperișurile, copacii sau gardurile cu diverse orori, nu sunt priviți pieziș. De unde reiese că totul depinde de sistemul de referință, de norma adoptată de către societate, ca măsură unică a ceea ce se acceptă și ce nu. Sunt doar câteva mici constatări făcute în prag de Halloween.

Totuși, relativizarea nu se oprește aici.

Înțelegerea binară pe care o aveam înainte, care spunea că viața e bună iar moartea e rea, pare să se transforme într-o altă înțelegere din care aflăm că moartea nu mai e considerată (chiar) rea…

Mai mult, observ cum tehnologia pe care noi am construit-o pe baza logicii binare trăiește bine mersi în afara ciclului normal viață-moarte, în timp ce noi, muritorii, ne relativizăm existența și trăim în ritmurile mașinii-sclav, ce ne devine, tot mai mult, stăpân.

Mă întreb despre ce alte lucruri vom auzi că sunt relative, pentru care am băga mâna în foc că sunt adevărate.

Toronto, Canada

Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu