Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Nu regret nimic” de Florika Waltère

39
cimitir

logo rubrica stress & the cities– Să spunem împreună „Tatăl nostru”, ia inițiativa, în lipsa unui preot, augusta verișoară a decedatei, octogenara încununată de o frizură albă care se ține majestuoasă în cadrul pe rotile. – „Vater unser im Himmel…” [„Tatăl nostru care ești în ceruri…”], se iau timid după ea cei opt veri, frați și surori dispuși în formație în fața gropii. Sunt pensionari sau și-au luat liber. Copiii lor sunt la școală sau la studii. Următoarea rugăciune, „Heilige Maria”, o spune verișoara, ceilalți nu o știu. Ceremonia e prearanjată, totul e curat, verde și cu iarbă artificială în jurul gropii în care a fost coborâtă urna. Coroanele familiilor prezente sunt dispuse în cerc. Sunt viu colorate, așa cum îi plăceau ei florile. Ea a fost ’68-istă, contestatară a ordinii de stat de atunci, poate așa a și rămas, că ea n-a vrut preot. A fost și nițel hippy… În dragostea ei pentru flori, și-a făcut traiul dintr-o florărie, înfloritoare ca business. N-a avut copii… Cei de față iau pământ cu o săpăligă dintr-o găleată din dreapta și îl presară peste urna din mormânt. Apoi aruncă peste urnă o mână de petale de trandafiri pe care le iau dintr-o cutie din dreapta, se reculeg și pășesc spre stânga, făcând loc celorlalți. – Ce impresionant arată locul de veci al bunicilor voștri, fără să fie mare. E simplu dar cu spațiu generos împrejur… Cu crucifixul patinat care se înalță contrastant din frunzișul lucios. Care dintre voi a adus crinii proaspeți din glastră și a aprins candela la bunici? – Avem un contract anual cu administrația să se îngrijească o dată pe săptămână. Hai să o luăm acum agale spre café-barul de la intrare, unde am rezervat masa de prânz.

– Și monumentul acela cu coloane ionice de la intersecție e împodobit cu flori proaspete. – Au și ei un contract cu administrația. E singurul mausoleu din cimitir. A fost al unei familii de arhitecți și prin 1990 l-a cumpărat o familie de sinti [țigani]. – Așa îi chemă, Schneeberger? – De ce nu, dacă sunt de aici? L-au îngropat pe bulibașa al lor, Stanislaus Schneeberger, cu un cortegiu neînchipuit de mașini și de bocete. – Înțeleg, au venit clanurile. – Cum bine spui. Și se luau parcă la întrecere cine vine cu mașina mai scumpă și aduce coroana cea mai mare. Aduceau de fapt niște care alegorice… [pauză] – Ce copac fantastic, răsfirat până-n cer… parcă susține cerul, ca arcurile albe ce sprijină bolțile lui Calatrava din Toronto. – Ai fost acolo!?! Ai dreptate, Calatrava s-a inspirat din minunile naturii. Eu am văzut gara din Lisabona, tot de el, înălțată tot pe trunchiuri albe de oțel. – Ce copac este? E și el veșnic, multisecular, în acest loc de veci. Ce bine i-au întărit brațele cu odgoane oțel… – E cedrul nostru. Îl toaletează regulat spre alee, ca să nu se prăvălească peste noi. [pauză] – Frumos loc de odihnă au aici viii și morții. – Așa e, când lucram, veneam aici în pauza de prânz. Îmi mâncam sandvișul pe o bancă și pur și simplu uitam de stress. – Aveți niște copaci fabuloși în Germania, le priește umezeala de aici. – Vezi, în față sunt trunchiurile alea tăiate. – ??? – Mulți copaci falnici, seculari nu au rezistat la furtuna cumplită de acum câțiva ani. Careul de copaci de la intrare a fost distrus complet. – Parcă intri într-un parc și nu în cimitir, cu atâta pajiște verde la poartă. – E atâta spațiu liber fiindcă se îngroapă din ce în ce mai puțini morți și s-au rărit mormintele. – Oricum, aleile astea late de 4 metri au fost așa concepute din start. Poți să vii liniștit cu carul mortuar cu sicriul și cu coroanele până la groapă. [pauză] Dar de ce sunt mai puțini morți când crește populația? – Înmormântările sunt scumpe și atunci se preferă incinerările sau columbariile. – Columbariile? – Nișele suprapuse…

– Înțeleg, ca porumbeii, înghesuiți, dar nu și pentru țiganii cu mausoleul. Ei trebuie să trăiască din plin, cu ritualuri răsunătoare, venirea și plecarea de pe lumea asta. – Tot cimtirul și tot cartierul n-a mai văzut așa ceva ca înmormântarea aia. – Dar tu nu știi ce nunți fac: în București aveam destui țigani. Se oprea circulația pe mai multe străzi când făceau ei nuntă, cu neamuri peste neamuri. Toate femeile purtau rochii lungi cât mai colorate și sclipitoare, doar mireasa era în alb. Aveau animatoare neobosite la chiuit, iar petrecerea cu chiolhanuri monstruoase ținea de la trei zile în sus. – Colosal, ce spectacol trebuia să fie! – O dată e interesant, dar  apoi te saturi de zgomot și de gunoaie. [pauză] Prin anii ’70 a făcut mare vâlvă un film rusesc, Șatra, caravana țigănească adică, filmat în teritoriul românesc de sub ruși pe vremea aia, actualmente Republica Moldova. Era o poveste de dragoste dintre el și ea, frumoși foc și focoși, care cântau și dansau mult, ca la turci, dansul din buric, cu fustele lor exotice. – Cum îi spune filmului, ca să îl caut pe net? – Sigur îl găsești, și banda sonoră e minunată, de un compozitor român, Doga, din Moldova, între timp celebru. – Vere, nu poți să cauți pe telefon filmul ăsta de vis? [pauză] Auzi că românii fac nunți grandioase de câte trei zile… – Nu, nu, nu românii, țiganii. – L-am găsit, verișoară, e din ’75 filmul. [pauză] Dar noi ne-am nimerit la o nuntă țigănească cu sute de invitați la Sankt Petersburg în 2003. – V-au invitat și pe voi? – Ne-ar fi plăcut nouă, dar eram invitații lui Petru cel Mare la aniversarea de 300 de ani a orașului. Întâmplător eram cazați în același hotel uriaș și i-am văzut doar cum defilau prin hol. – Ele erau toate super-înalt coafate, pe tocuri foarte înalte și cu rochii care mai de care mai luxoase. Ei însă toți în costume negre și cămăși albe și cu pălării negre cu boruri largi. – Ce spuneți? Iar la noi în fața bisericii catolice stau de vreun an cu schimbul la cerșit când o femeie tânără, șleampătă, când una mai bătrână, românce… – Sunt țiganii noștri, verișoară… Ce să le faci? Pot să circule liber prin Europa. Sunt organizați în felul lor, alături de lumea noastră… monotonă. [pauză] Dacă nici aparatul de integrare german nu reușește să îi asimileze, înseamnă că sunt o etnie… puternică!

– Meine liebe Schwägerin [cumnățică], vino aici, mai de-o parte, să te întreb ceva discret: te-ai întâlnit cu soția actuală a ex-soțului meu, când mi-ai adus fiicele din weekend de la ei? – Ea nu era acasă sau nu s-a arătat. M-a primit doar el și s-a scuzat pentru dezordinea din casă, explicând că patru fete fac mai mult deranj decât doar cele două mezine ale lor. – Ale mele nu pot s-o sufere pe sora lor mai mică: spun ele că e supra-răsfățată și mofturoasă. – Și tu le răsfeți pe ale tale la nesfârșit, și eu pe ai mei, iar ei, copiii noștri, vor plăti cândva nota, la job sau în familiile lor. – Hmm… [pauză] – Însă dezordinea părea să vină mai degrabă de la juna soață a ex-soțului… – ??? – Holul de la intrarea în casă era înțesat cu o mulțime de țoale de damă aruncate claie peste grămadă în cuier și pe alături: pe jos erau pantofi de lux cambrați, cu toc fin și înalt de baga, albi și pink, și decupați peste degete; două-trei genți lucioase pe deasupra… Să-ți spun sincer, mi-a venit un chef dement să port și eu așa pantofi… Parcă am uitat că știu și eu să merg pe tocuri înalte… – Bine, dar tu te duci la serviciu, nu umbli întruna la shopping, cum îmi spun ale mele că se distrează cu ea acolo toate patru plus baby, mergând la mall… – Depinde de oraș: la Londra femeile se duc la birou foarte dichisite, iar la București chiar overdressed [împopoțonate]. Dar aici, ai dreptate, germanii sunt austeri și nu te iau în serios la job dacă ești îmbrăcată mai șic, chiar și numai dacă ai pantofi aparte. Te categorisesc de „auffällig” [„ostentativ”], ceea ce e un mare păcat în societatea lor. Aici judecă invers decât americanii sau … românii. [pauză]

– Acuma, zii și tu, săracul, cum a picat: să țină două familii, adică două neveste să le țină, a doua chiar extravagantă, și două rânduri de copii… – Cine știe? O fi făcut-o ca să-ți arate ție că e eligibil, dezirabil, și că poate să-și refacă viața… – Cred și eu că l-a ales o pacientă cu probleme psihice… Pare-se că e dependentă de consum, nu lasă să treacă o zi fără să-și cumpere mode și accesorii… Ale mele sunt înnebunite când vin de acolo, de ce chestii sexy și-a mai cumpărat ea. [pauză] – Dar voi ați fost toate șase împreună cu el anul trecut în vacanță pe insula Mallorca. Trebuie că el s-a simțit foarte bine, ca un pașă neamț adulat de șase cadâne, mă rog, patru fiice cu două mame… – A fost un calvar pentru mine și cred că și pentru el, de cheltuială nu mai vorbesc; că ce voia aia mică, răsfățata, voiau și ale mele… tot răsfățate. Bebelușa își cerea și ea partea ei de atenție… Mi-a prins totuși foarte bine. Mi-am dat seama cât de sec și de egoist este: crede că dacă el dă banii în casă este absolvit prin asta de orice obligații de familie, de timp, interes sau de tandrețe pentru ceilalți… m-am minunat cum de am stat zece ani împreună. [pauză] – Mie mi se pare incongruent menajul lor (cum  a fost și al vostru): el sobrul, plicticosul, decoloratul profesor respectabil… Iartă-mă, dar acum pot să ți-o spun, se cuplează cu o fetișcană cu fițe, ahtiată de farduri și pantofi… Și-a luat măcar bacalaureatul? – Nu știu, cred că nu. Știu că i-a fost pacientă și poate el ține cu tot dinadinsul să o vindece de adicție și o va ajuta, pe vecie… că el e sclavul datoriei. [pauză] Am crezut că după ce ne despărțim, el se va dedica exclusiv carierei și nu-i vor mai rămâne loc și nici bani pentru încă o familie… [pauză] Mie-mi zicea să mă descurc singură în diverse situații, că el nu e tatăl meu… Acum e tată la patru copii și la o soață imatură. [pauză] – Ca să termin cu impresiile de la el de acasă, când am luat fetițele, era încurcat… De ce? Poate de debandada din casă, dar a contrat cu ceva, știi tu că el trebuie să stăpânească verbal situația. A zis ceva denigrator despre cum e redată România alias Kazahstan în filmul lui Borat.

–Nu, nu, nu regret nimic legat de el. Am ascultat până la sațietate panseurile lui colțoase. Mă simt eliberată. De-abia după Mallorca m-am eliberat de-a binelea din ghețăraia care a fost casa noastră 10 ani… [pauză] Am întâlnit un tip… – Nu mi-ai vorbit de el când am venit de Crăciun? Chirurgul?– Nu s-a potrivit cu acela, e un playboy care umblă după experimente erotice pe bandă rulantă. Pe deasupra, mă lăsa să-mi plătesc partea mea la restaurant, de parcă eram la întâlnire de afaceri. [pauză] Dar și acesta e chirurg, face operații estetice. Verișoara decedată zicea, excentrica, florăreasa, fie-i țărâna ușoară! Zicea să profit de ocazie că mă scoate în lume un partener cu Porsche… Ea regreta că nu a avut asemenea ocazii cu hippiștii ei. [pauză] – Dar unde-i găsești, cumnată, pe toți din… branșă? Că la spital nu te-ai mai dus de când ai născut-o pe cea mare? – Bine că am scăpat de viespăraia și de stressul din spital… Ei mă găsesc pe mine, pe internet. – Ciudat cum acești domni doctori bine păstrați la 40+ și amiabil divorțați, pe lângă care mișună tot felul de femei dornice, își caută pe altele pe internet. – Caută și ei cea mai bună ofertă disponibilă pe o rază de 50 km, își lărgesc doar sortimentul… – Ca și tine, de altfel.– Eu nu am ce să fac, așa cum stau închisă în casă și ies doar cu cățelul sau când arde la școală la una din fiice. Mă mir și eu ce îi atrage la mine. În niciun caz story-ul meu, că n-am dus-o nicăieri cu cariera. Poate poza mea sau… cașexia mea. – Eu cred că de-abia la telefon îi atrage felul tău de-a vorbi, cu vocea ușor voalată, cu subînțelesuri jucăușe și cu oarecare candoare juvenilă… Ai tu genul tău ingenuu, oarecum neajutorat, inofensiv. Poate ei chiar sunt sătui de carieriste puternice și vor să se relaxeze în timpul liber cu o femeie dulce. [pauză] – Tu ești dulce, liebe Schwägerin, dar și chirurgul meu nou e dulce… Doar că de-o lună se dă prea ocupat… cu operațiile, zice el, ceea ce nu era acum trei luni când ne-am cunoscut și ne întâlneam între orarul fiicelor și plimbările mele cu cățelul… M-am supărat de patru ori, dar a apărut șarmant la ușă cu șampanie și cu șoapte dulci și… i-am căzut în brațe… – Atunci are o mare calitate dacă e tandru! [pauză] – M-am dus la psihiatru… [pauză] – Tu, psihiatra??? – Mi-am uitat meseria, știu că tu mă condamni pentru asta și ai dreptate… În fine, voiam să mă lămuresc de ce iubitul e tandru strict în momentele noastre de intimitate, în rest are o manieră seacă… pragmatică. – Eu văd aici o trăsătură germanică sau anglo-saxo-americană, din ce-mi spunea o prietenă. – Într-adevăr, s-a mirat și psihiatra de surpriza mea, o colegă de fapt, care m-a lămurit că dau prea mare importanță tribulațiilor mele sentimentale. Și că trebuie să-mi lărgesc sfera de interese. Mai bine stăteam de vorbă cu tine la o cafea, că tot asta îmi spuneai.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.