Stau de câtva timp cu ochii lipiți de telefonul mobil apăsând nerăbdătoare diferite taste, din dorința fără margini de a afla câte ceva nou. Și afli o mulțime de lucruri interesante, din toate domeniile, adunate din toată lumea. Te simți alături de informațiile citite, de parcă ai fi călătorit până în acele locuri îndepărtate. Nici nu mai trebuie să faci călătoria, vezi totul într-un video, pe viu, în 3D, ești transportat în lumea evenimentelor. Dorul călătoriilor care te copleșea odinioară se stinge în aceste căutări și suprapuneri de informații și imagini pe care le vezi pe ecranul micului tău handy, le vezi stând comod în fotoliu, stând în casă cu o ceașcă de cafea alături. O, cât de mult s-a schimbat totul. Nu mai ai dorul călătoriei, ești încântat de ceea ce vezi și cauți mai departe, apăsând pe tot felul de butoane, fiind învăluit de mantia unui dor de altădată, de altundeva, când călătoreai cu adevărat. Când abia așteptai să pleci către undeva, să vezi lucruri, locuri noi. Călătoria era un mers al căutătorului neobosit, al dornicului de știut mai mult, al celui care vrea să devină mai mult decât e, e o căutare spre înțelepciune. Și acum stau cu micul Handy în palmă și călătoresc în alt fel…
Dar gândul nemulțumit, puțin răzvrătit față de situația actuală, se întoarce în culoarul timpului și-mi arată, și-mi redescoperă o altă lume, cândva trăită, acum apusă… Și-așa mă ajută să pornesc, totuși, alături de el, într-o călătorie imaginară a timpului… Iată câteva popasuri pe drumul readucerii aminte, pe drumul timpului care a fost odată…
Văd la televizor cum regina Angliei, stând pe un fotoliu elegant, frumos ornat, se adresează surorilor medicale din Anglia care au dat dovadă de mult curaj în lupta cu Corona, mulțumindu-le pentru tot efortul depus salvării englezilor. Ține în mână receptorul unui telefon alb, elegant și el, așezat pe o măsuță la fel de frumos ornamentată, și firul acela inelat, atât de binecunoscut, atârnă moale în fața ecranului. Regina nu vorbea la handy. Telefonul clasic conducea vocea reginei la urechile ascultătorilor.
Tot la televizor îl văd pe Stevie Wanders sărbătorindu-și cei 70 de ani. Eveniment mare în lumea iubitorilor de muzică. Cântărețul ridică receptorul unui telefon negru, așezat pe un pian și începe să cânte minunata melodie „Hallo again. I just cool. I love you”…
Mă uit la câteva desene ale lui Picasso și ochii se opresc asupra unui tablou unde mai multe receptoare de telefoane negre, înfășurate în jurul unei femei tinere, blonde, frumoase, cu brațele întinse spre înainte ca într-un dans superb și elegant, stau spânzurate în aer, ale căror receptoare nu contactează pe nimeni. Firele se ridică deasupra frumosului păr blond al fetei și se duc undeva, sus, spre cer, ca și gândurile care mi se înfiripă acum și mă înfășoară precum firele de telefon din pictura lui Picasso… și mi se face un dor nebun după acele telefoane negre care ne-au ascultat conversațiile atâta amar de vreme. Iar gândul face cu mine călătoria aceea scurtă în culoarul timpului și mă conduce într-o lume de mult uitată. În lumea tinereții, când eram și noi dornici să comunicăm cu cei dragi folosind acel telefon negru, cu receptorul pus pe furca lui tot neagră și cu discul rotund care arăta cifrele mari, negre și ele, și brusc intru într-o cu totul altă lume, pe care am părăsit-o, e drept, dar ea nu m-a părăsit niciodată, și-ncep să derulez imaginar rola filmului, a timpului când mă bucuram atât de mult să pot destăinui altuia, cuiva, o veste, un gând, o întâmplare. Să dau telefoane celor dragi mie, să reîntâlnesc fata aceea tânără de la capătul celălalt al firului de telefon, dornică de viață, să reaudă vocile binecunoscute, să recapete curiozitatea de a afla ce se întâmplă în lumea aceea îndepărtată.
Îl știam așezat pe dulapul din sufragerie, negru, cu firul mult prea scurt ca să poată fi luat în colțuri mai ferite, de unde ai fi putut vorbi mai mult și mai multe, fără să fii auzit. Altfel, toată familia participa la convorbire. Și soneria lui era foarte zglobie. Nu -l puteai da mai încet, suna de răsunau pereții apartamentului, ne trezea pe toți ai casei din amorțeala zilei. Noaptea era și mai rău. Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat. Firul s-a putut prelungi, ba chiar și soneria se putea regla cât de cât, mai tare sau mai încet. Oricum, îți sărea inima de câte ori o auzeai, mai ales dacă așteptai un telefon anume… Da, ne-au însoțit tinerețea aducând tot felul de vești la urechile noastre, ajutându-ne să transmitem și noi, la rândul nostru, altele, altora… Până într-un moment, când la capătul celălalt al firului nu a mai răspuns nimeni. Ori nu mai vroia, ori nu mai era… Multe scaune au rămas goale la masa mea cea de taină. Au plecat care cu care, care după care, pe rând, lăsându-mă singură cu receptorul la ureche în așteptarea unui răspuns……
Așa cum a fost și în acea noapte… Și-am dat un telefon. Era în pragul unui An Nou. Eh, telefoanele astea care întrerup tăcerea, care scurtează distanța dintre doi oameni care se caută. Care ajută timpul să se reîntâlnească. Așadar, am dat un telefon și… „Unde mergi azi cu mine?”, am întrebat. „Am să mai sun. E abia unsprezece și un sfert, mai ai trei sferturi de oră până să pășești pe noul drum.” Știu că nu răspunde nimeni, că nu o să răspundă nimeni. Dar putea să fie altfel. Eu stau acasă așteptând un semn de viață. Acasă însemnând, ca de obicei, cu familia. De fapt, eu nici nu am o casă. Adică a mea, ca a melcului, în care să te pot primi și să serbăm trecerea anului împreună, adaug la șirul gândurilor care îmi înfășoară trupul ca firele de telefon din pictura amintită, a lui Picasso. Am mai sunat. Încă nu ai venit acasă și timpul trece. Minutele, la fel, trec. E douăsprezece fără un sfert. Îmi vine și mai greu să mă gândesc la ceva bun, la ceva frumos. La o urare de fericire… „Fie ca în viața care vine, în anul care bate la ușă să nu mai dau telefoane”… îmi spun. Mai sun peste încă trei minute. Oh, îmi promit ca în noul an să fiu tare, hotărâtă să nu mai sun. Mai sun totuși. Deocamdată. Mai sunt câteva minute până pășim în noul an… „Închide tu, ba tu. Noapte bună”, îmi repetam, ca odinioară. Te voi suna pentru ultima oară și dacă nu răspunzi am să te învinuiesc că tu ești singurul vinovat pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Au trecut doar cinci minute, dar până atunci mai stau puțin de vorbă cu tine, așa cum am făcut-o de atâtea ori. Acum o fac singură. Și minutele trec. Așa voi împinge mai repede timpul și-ți voi da răgazul să ajungi acasă la tine. Poate te-ai oprit undeva. Dar unde? La o altă casă, la un alt telefon al cărui număr încă nu-l cunosc? La o altă femeie? La o altă femeie frumoasă? Culmea, și mie îmi plac oamenii frumoși. Avem ceva comun care ne unește. Eu, de pildă, mi-aș dori să fiu o femeie frumoasă, la fel ca tânăra blondă din pictura pe care o am mereu în fața ochilor… Și mai cum? Și care are o casă, ca melcul pe spinare și care nu are pe nimeni în ea… și… și… câteva minute. Nici nu știu cât timp am stat cu tine de vorbă fără să te mai sun. De fapt, timpul nu mai are acum nicio valoare. El trece peste tine fără să te întrebe, dacă tu te lași prinsă în jocul secundelor și al minutelor, al orelor și al zilelor care trec oricum. Implacabil. Mai dau un telefon. Ultimul. Vreau s-o fac. De ce, oare, caut să mă justific? Dar asta e justificare? Nu prea știu, poate e altceva?! Încă două minute și e fix. Mă uimesc de rapiditatea gândurilor. „Oare ești acasă? Nu mai ești trist și nu vei mai fi niciodată singur. Fie ca niciodată să nu mai fim singuri”… Și, uite, o altă urare. Nu mai am curajul să continui cu urările. O prostie. Să tot faci urări zadarnice. Pe care apoi nici nu le poți îndeplini. Mai am câteva minute până la fix, câteva secunde… una, două. Și nici nu mai am răbdare până la fix. Între timp am băut. Am băut unul, două pahare, poate mai multe…și mi-e bine și pot gândi altfel, altcum. Sun. „Ai venit?Bună seara, sau bună dimineața. Nici nu mai știu”, spun eu stângaci. „Noapte bună”, îmi răspunzi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.Ca de obicei. E fără un sfert. Patru fără un sfert. Doamne, cum a trecut timpul. Mă duc la telefon. De fapt, aș dori să o fac, dar îmi este din ce în ce mai greu. Te las pe tine prietene să vii la telefon, cel din conversația mea lungă, lungă de la un fără un sfert până la un alt fără un sfert… Nu ai răspuns. Adică e greu pentru mine, așa, aproape amețită de oboseală și de băutură, nu prea înțeleg ce îmi spui, dar, mai ales, nu prea înțeleg de ce nu răspunzi la întrebările mele, simple, omenești? De ce nu poți răspunde? Îmi pare nespus de rău că nu mi-ai răspuns la telefon și afară, afară este urât și frig, și ceață, și trist, vin lângă tine cu gândul meu… și, pentru o clipă, ce bine îmi pare că nu mi-ai răspuns la telefon. Altfel, poate, îmi cereai să-ți relatez câteva evenimente din viața mea, ceva nou. Nu-ți pot povesti decât o poveste scurtă, care mie îmi place tare mult și o port cu mine în amintirile regăsite. Când eram copil, îmi făceam vacanțele la țară, în familia unchiului meu, preotul satului. Acolo, uneori, participam la facerea lumânărilor din ceară pentru credincioșii din biserica satului, dar și pentru noi, ca să le aprindem când ne rugam. Foloseam un stativ din lemn, rotund ca o roată de bicicletă care se putea roti cu mâna și care avea înfipte din loc în loc câteva cuie, de care erau atârnate niște sfori de lungimea viitoarelor lumânări. Ceara de la vechile lumânări adunate din biserică era topită cu grijă pe soba cu lemne din bucătărie și răspândea un miros deosebit, de ceva sfânt, ceea ce mă impresiona și mai mult. Mătușa mea, preoteasa, lua cu un ibric din ceara topită și o turna cu grijă pe firul de ață. Rând pe rând, fiecare fir primea căldura cerii topite, iar roata era învârtită încet cu mâna, ca să nu fie scuturate firele. Uneori făceam și eu asta și mă fascina cum se prelingea ceara pe firul de ață întins și agățat de cui. Dedesubt mai era un lighean unde se scurgea ceara ce prisosea. Nu trebuia decât să aștepți să se întărească pe firul atârnat. Rămânea întreaga instalație în mijlocul camerei, peste noapte, iar dimineața desprindeai lumânările noi făurite, pe care le așezai cu grijă într-un prosop frumos cusut și le pregăteai ca preotul să le ia cu el la biserică. Mai rămâneau câte una, două lumânări și le aprindeai una câte una, ca să aduci lumină și binecuvântare în casă. M-a fascinat această muncă de făcut lumânări pentru slujbele din biserica satului meu natal.
Când dorul nu se stinge, aprinde o lumânare pentru cei care nu sunt cu tine, îmi spuneam. Am spus povestea asta acum, pentru că acum aveam nevoie de o lumină, să văd cifrele negre ascunse sub rotundul telefonului. O lumină să pot desluși sclipirile speranței ascunse în spatele gândurilor .
Degeaba am spus că n-am să mai sun. Formez din nou numărul cu grijă. Degetul se rotește împreună cu discul telefonului. Tremură puțin. Nu mai e sigur pe el. Au mai trecut alte câteva minute, unu, doi, trei… și apoi un glas șoptit. În noapte. Deranjăm. Dormim. „Alo, închide tu, ba tu, că tu ai sunat. Noapte bună.” Închid în grabă, cu toate că știu că nu a răspuns nimeni la capătul celălalt al firului. Te voi suna pentru ultima oară și dacă nu răspunzi, am să renunț. Deocamdată. Dar până una alta mai stau singură puțin, de vorbă cu tine, așa cum am făcut-o de atâtea și de atâtea ori. Convorbirile astea imaginare îmi fac bine acum. Așa voi împinge mai repede timpul și-ți voi da răgaz să ajungi acasă. Poate te-ai oprit undeva. Dar unde? La o altă casă, la un alt telefon al cărui număr încă nu-l cunosc și nu-l voi afla niciodată. La o altă femeie? La o altă femeie frumoasă? Și mai cum? Și care are o casă a ei, îmi spun. O casă ca melcul pe spinare și care nu are pe nimeni în ea. Și? Gelozie? Iubesc? Îi voi șopti și încredința telefonului secretul inimii. El o să-l afle pentru prima oară, el mă ascultă liniștit. E confidentul meu, lui mă destăinui fără să mă gândesc că greșesc. E discret. Tăcut. Dar, totuși, prea tăcut în noaptea asta. În toată tăcerea nopții sufletul meu a vrut să se mângâie și s-a căutat spre mine. Nu la gândul omului știut. La amintirea gândului rămas fidel, m-am simțit tulburată. Doamne, câte suflete nepricepute la dorul inimii am adunat în jurul meu. Adusu-mi-am aminte de toate aceste gânduri… un remember târziu, apărut în miez de noapte, furându-mi liniștea, aducând cu el nesomnul, grija timpului pierdut, regrete, teama sfârșitului, a morții care așteaptă nerăbdătoare să poată veni. Te consolezi la gândul că moartea pune capăt și iubirilor și luptelor duse în speranța de a le câștiga. Cât mai multe iubiri câștigate și nu deșarte, pierdute. Rămânem apoi doar cu tot ceea ce am câștigat în această luptă. Și, poate, uneori și, între timp, ne mai rămâne răgazul să schimbăm ceva, sau, poate, ne rămâne numai răgazul de a regreta că n-am iubit și n-am luptat destul. Cine știe? Și voi afla oare răspunsul cândva, în această viață?
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
