„5 minute de vorbă cu…”, a fost o serie de scurte interviuri pe care le-am luat odată, de mult, cu oameni binecunoscuți ai culturii românești, scriitori, regizori, pictori, sculptori, actori, dirijori, balerini, cântăreți de operă. Aproape toate aceste manuscrise ale mele cu interviurile luate, unele poartă chiar modificările, adăugirile personale ale celor intervievați, au devenit, între timp, adevărate documente, cu o mare valoare sentimentală și nu numai, un memento mori, in memoriam, un remember târziu, căci marea majoritate a lor sunt de ani mulți plecați dintre noi. Dar „valiza mea cu amintiri”, cum am numit-o într-un Decupaj publicat în revista „Leviathan”, a păstrat cu o adâncă pioșenie și respect toate aceste documente ținute peste ani cu atâta grijă. Acum, aici, răsfoindu-le, retrăiesc acele momente deosebite petrecute alături de ei, fie pe o scenă sau în culisele unui teatru dar, mai ales, în atelierul de lucru al unui pictor sau sculptor.
Timpul trece peste toate aceste amintiri de neuitat, timpul vine și mă îndeamnă să le scutur de cenușa uitării, timpul revine și mă cheamă să le retrăiesc, readucându-le la lumina tiparului spre neuitare… Redeschid ușile, redeschid cu curaj discuțiile și retrăiesc după 41 de ani acele momente.
Un remember târziu pe care-l trăiesc acum, ca și cum ar fi aievea…
Între anii 1977–1980, fie pentru Revista Uniunii Scriitorilor „Luceafărul”, fie pentru revista „Flacăra”, unde am lucrat, am publicat și realizat interviuri, pagini de cultură alcătuite din grupaje de articole despre marii oameni de cultură ai vremii.
Am avut onoarea să deschid ușile multor ateliere de lucru ale sculptorilor, am poposit plină de emoții în fața șevaletelor marilor pictori și mi-am întipărit acele clipe de neuitat pentru totdeauna pe pelicula sufletului. Acum revăd toate aceste filme… Au fost multe ateliere care mi-au îngăduit să poposesc alături de operele de artă care se nășteau acolo dar și având onoarea să povestim despre ele dimpreună cu creatorii lor… Ion Pacea, Sabin Bălașa,Traian Brădean, Constantin Piliuță, Viorel Mărginean, Mihai Bandac, Constantin Lucaci, Ștefănescu… Dar cel mai mult m-au impresionat întâlnirile petrecute între pereții atelierelor marilor artiști Ciucurencu, Baba și Jalea… Scurtele întâlniri dintre tânărul reporter și cei trei corifei ai artei românești, dacă nu au fost imortalizate pe pelicula unui film sau a unei fotografii, au rămas întipărite pentru totdeauna pe pelicula irisului, a ochiului dornic să înregistreze cât mai multe asemenea momente deosebite pentru totdeauna…
Îmi amintesc cum am pătruns cu pași stângaci și cu inima tremurând de emoții în atelierul marelui pictor Corneliu Baba pentru a-i solicita îngăduința de a obține un interviu, sau un material pentru o pagină de cultură a revistei „Luceafărul”… Atmosfera aceea catifelată din atelierul pictorului m-a învăluit și mai mult într-o mantie a unei lumi aparte. Lumea în care trăia, lucra și picta Corneliu Baba. O lume puțin accesibilă, mereu întunecată în adâncimea culorilor tablourilor sale, o lume înrămată în rame groase, aurii, ca niște porți grele puse între mine și artist. Până aici!, părea să spună, să te avertizeze, să te oprească. Era greu să pătrunzi în lumea aceea miraculoasă a luminii și întunericului, coborâtă parcă din catifelele hainelor celor pictați și a perdelelor grele. Pictorul însuși mi-a rămas astfel întipărit pe retina ochilor mei tineri și curioși să vadă, să afle… de parcă m-ar întâmpina șezând într-un scaun înalt, domnesc, sculptat, purtând pe umeri o mantie de catifea de un violet închis și pe cap o beretă, tot din catifea, tot de o culoare mai puțin luminoasă… un personaj aidoma picturilor sale, viu și totuși nemișcat, suveran încadrat între ramele acelea aurii, grele, luminoase. Sunt singurele care-mi luminează amintirea acestei scurte întâlniri, ca adevărate aure. Nu a fost să fie ca scurta întrevedere să se încheie cu un interviu, în schimb am primit, pentru pagina mea de cultură, din partea lui Cornel Antonescu, „în calitatea de elev” și „coleg” de atelier al maestrului, cum singur mărturisește în textul dat: „Mă încumet să oficiez cu litera cazna de o viață a pictorului”. Într-adevăr, au fost câteva pagini frumos scrise, despre marele său profesor, intitulate Culoare și Lumină, care au oficiat neputința acceptării unui interviu luat de un tânăr reporter și astfel s-a încheiat și s-au închis, pentru mine, ușile acestui atelier uriaș din strada Pangratti din București, în acel an 1977, pictorul de 71 de ani, rămas pentru totdeauna ca un tablou plin de culoare și lumină, eternizat în magma unor culori grele, adumbrite de timp… Nu aceleași retrăiri mă îndeamnă să redeschid, în acest remember târziu, ușa atelierului sculptorului Ion Jalea… Încă de la început lumina pereților de sticlă dar, mai ales, căldura reținută, sobră cu care am fost întâmpinată la prima noastră întâlnire s-au păstrat încă nealterate. Desigur, totul învăluit în fumul pipei aprinse și a glasului său calm, reținut care a marcat momentul întâlnirii din acel atelier, lăcaș de muncă și creație, de liniște și creatoare neliniște, acel Atelier care a însemnat atât de mult pentru marele sculptor, așa cum a mărturisit singur pe foaia/autograf, dăruită mie: „Cred că mie ce mi-a ajutat să trăiesc mai mult a fost munca mea între cei patru pereți ai atelierului”. Când am luat interviul, sculptorul avea frumoasa vârstă de 93 de ani. Interviul, într-o formă scurtată, a fost publicat în revista „Flacăra”, lăsându-mi în adâncul inimii o profundă recunoștință pentru onoarea acordată atunci, dar și de regretabilă neputință de a avea șansa să public interviul integral. Sentiment care mă însoțește chiar și acum. De neuitat…
Tot de neuitat, din seria acestui remember târziu, a rămas întâlnirea cu pictorul Alexandru Ciucurencu, petrecută în primăvara-vara lui 1977, poate cel mai aproape de suflet. O întâlnire cu adevărat de neuitat. O întâlnire ce a avut loc sub pecetea emoțiilor tânărului reporter, mare iubitor de pictură, adevărat admirator al picturii maestrului, în fața căruia era pregătit să pășească cu încredere și curaj, cu un sentiment de respectuoasă și înaltă prețuire. Întrebările erau aproape uitate. Totul urma să se petreacă după un ritual deja câștigat al unui tânăr reporter, încrezător în munca pe care o desfășura, dornic să-și arate interesul față de tot ce înseamnă artă, de tot ce înseamnă frumos. Iar pictura lui Ciucurencu se afla atât de aproape de interesul meu că abia așteptam să am onoarea de a-i păși pragul atelierului, de-a afla și mai mult despre cel care o realizase, de făuritorul ei. Am pășit în atelierul maestrului cu respect, dar și cu o infinită curiozitate să-l cunosc pe pictor, să-l ascult destăinuindu-se, povestind. Și, cu adevărat, am avut surpriza de a întâlni un interlocutor desăvârșit care m-a primit și m-a salutat cu o deosebită căldură și sincera bucurie de a retrăi alături de mine câteva clipe de viață. Un OM cu adevărat dornic să povestească, cuprins de sinceritate, sensibil și de o înaltă, demnă modestie. Am întâlnit un OM mare, deosebit, un maestru în arta picturii și totuși un OM atât de mic de statură, atât de firav, atât de sensibil și de uman, că am fost mai mult decât impresionată de această întâlnire. Pictorul avea 74 de ani, încă tânăr, în puterea creației și totuși atât de firav. De neuitat acele câteva momente petrecute împreună, căci, desigur, i-am adus manuscrisul cu cele consemnate de mine în urma discuției avute și mare mi-a fost surpriza când am primit înapoi, după un scurt timp, textul. Corectat cu migală, cu grijă de mâna sa. Totul părea ca și cum am dat un examen și extemporalul meu fusese corectat de profesor, de maestru și după scurt timp mi-a fost înapoiat. Trecusem cu bine examenul. Păstrez și acum filele acelea, pe care se regăsește corectura pictorului. Un document prețios. O corectură făcută migălos, cu creionul, semn că cele scrise de mine au fost citite cu atenție și aprobate spre publicare.
Cred că am fost, poate, printre ultimele persoane care l-au intervievat pe Ciucurencu căci, în scurt timp, la 27 decembrie 1977, anul interviului, pictorul ne-a părăsit, fără să-și vadă împlinită „ultima expoziție personală” pe care și-a dorit-o atât de mult. Dar înainte de părăsi atelierul am mai „furat” o mărturisire, spusă cu glas aproape șoptit, însoțită de doi ochi albaștri, limpezi și plini de speranță: „mi-aș mai dori să mai pictez o biserică”… dorință aproape împlinită căci acolo, în cer, pictorul Ciucurencu își desăvârșește visul mărturisirii.
Am scris și am publicat în diferite reviste, mai multe articole despre întâlnirea cu pictorul Ciucurencu, dar acum îndrăznesc să mai pătrund în atelierul său, să-l ascult, pentru ultima oară, cum însuși se destăinuiește…
Iată interviul luat în atelierul acela luminos, cu multă sticlă și pereți albi și înalți dintr-un cartier frumos al Bucureștiului, Kiseleff. Un interviu care nu a apărut nicăieri publicat și, poate, de aceea acum conversația pare reală în irealitatea ei… Nu am stat numai 5 minute de vorbă cu pictorul Ciucurencu, aceste 5 minute erau un simbol aprioric, discuțiile se puteau, uneori, prelungi în lungi ceasuri de destăinuire dar, cu siguranță, timpul petrecut acolo, în atelierul său din București mă va însoți o veșnicie. A fost o lecție de omenie, o lecție de pictură…
Așezat pe un pat îngust, acoperit cu scoarțe românești din lână frumos înflorate, pictorul Alexandru Ciucurencu îmi răspunde încet la întrebări, învăluit de fumul țigării. Mâna pictorului îmi atrage de la început privirea și nu pot să mi-o desprind, uitând aproape să încep a-mi nota cele spuse de domnia sa.
În atelier flori, multe flori. Stau în glastre, în oale de lut, colorând albul pereților din jur. Pe masă o fotografie din care ne privesc doi mari pictori profesorul și elevul – Ciucurencu și Piliuță. Și totul este așezat, ordonat și e multă, foarte multă liniște…
Cu sfială întrerup liniștea. Îmi aud glasul întrebând:
Cornelia Djigola (Bartels): De numele profesorului Ciucurencu este legată o școală românească de pictură modernă, din rândurile căreia s-au desprins, s-au format noi talente care se afirmă și se impun prin tot ceea ce pictează. Ce părere aveți despre evoluția acestor „învățăcei”ai dumneavoastră, azi pictori adevărați?
Alexandru Ciucurencu: Mai mult de 30 de ani am pregătit la Institutul de arte Plastice din București, unde mai activez și în prezent ca profesor consultant, studenții admiși la facultate. În tot acest răstimp am avut prilejul să cunosc mulți tineri care intrau pe ușile școlii să se înscrie la examenul de admitere. Numărul lor era foarte mare, peste 100 anual. Dintre ei nu selecționam însă decât 5-6. Întotdeauna am căutat să dau studenților tot ce consideram că este util și fără de care nu se poate face nici pictură, nici sculptură. Am căutat să-i învăț lucrurile cele mai importante, în primul rând să-i ajut să înțeleagă ce este pictura, în general ce este arta plastică. Mă bucură foarte mult când văd că acum la Institut sunt vreo 7 persoane care au trecut prin atelierul condus de mine și mă bucură faptul că la rândul lor au rezultate meritorii care continuă moștenirea pe care ne-au lăsat-o înaintașii, și când spun aceasta mă gândesc la Camil Ressu care a fost, la rându-i, mai mulți ani profesor la Școala de arte frumoase.
În momentul de față școala românească are două aspecte: primul, acela reprezentat de adepții lui Luchian, Andreescu ș.a., care este în creștere și majoritatea tinerilor înclină spre acest grup, și al doilea, mult mai mic, cu cei care sunt adepții unor curente decadente, dar care nu trebuie să fie omiși, pentru că ei există și pe care trebuie să-i reeduci tot prin artă. În același timp, am avut și avem un public care reușește să priceapă ce este plastica și care au iubit-o și iubesc pictura lui Pallady sau a lui Luchian, a lui Andreescu. Să nu desconsiderăm pe acești adevărați iubitori ai artei care au contribuit și ei la dezvoltarea artei plastice. De notat este faptul că datorită înaintașilor noștri în ale picturii și a acestui public format și educat, plastica românească a mers în pas cu obiceiurile și a păstrat tradițiile naționale. Meritul înaintașilor noștri este că au știut să pună plastica românească la locul ei, și peste tot pictura românească este cunoscută și apreciată datorită valorii picturii înaintașilor. Noi nu continuăm decât firul tradiției picturii românești.
C. D. (B.): Nu ne-ați spus nimic despre cei care au trecut pragul atelierului dumneavoastră?
A. C.: Aceștia sunt mulți la număr. Tineri talentați care au posibilități reale să se consacre, spre binele culturii românești.
C. D. (B.): Spuneți-ne ceva despre dumneavoastră, stimate domnule profesor.
A. C.: Primele „lecții” le-am luat de la tata care era meseriaș, hamurar, și apoi la Tulcea mi-am continuat ucenicia alături de iconarii lipoveni. Aici făceam pe zugravul și pe vopsitorul apoi, când tata a murit în primul război mondial, eu având 13 ani, am început să lucrez singur. După moartea tatălui, veniturile n-au mai existat. Mama mai cosea, asta ne era întreținerea. Noi eram 10 copii și ce putea face? Totuși a făcut foarte mult. Săracele mame, ele au dat totul. După aceea am învățat la Paris, la Academia profesorului André Lhote, un excepțional profesor, un excelent artist cu har de la Dumnezeu, care știa să îndrume, știa și ce să dea oamenilor ca să poată deveni ei înșiși pictori. Ca profesor, am căutat să-i învăț pe elevii mei tot ceea ce am învățat la Paris. Mai târziu, am fost primit în învățământul superior unde am trecut prin toate gradele, până la rector.
C. D. (B.): Am aflat că pregătiți o nouă expoziție. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o nouă expoziție?
A. C.: Doresc să fac, poate, o ultimă expoziție personală în ianuarie 1978.
C. D. (B.): De ce „o ultimă”expoziție?
A. C.: Poate m-oi deștepta și n-am să mai fac mereu experiențe. O expoziție înseamnă pentru mine o experiență în timp. Eu am avut foarte multe expoziții în toate capitalele lumii, chiar și de două ori pe an. Prima a fost în Germania, la Berlin, și-mi amintesc cum a fost prezentată: „Un pictor care și-a depășit de mult granițele țării sale”. Una dintre ultimele expoziții am avut-o la Paris și aici, se scria: „O expoziție care dovedește că dincolo de cortina de fier se face pictură bună”. La noi, în 1934, când am făcut prima expoziție, nimeni nu mă cunoștea, dar toate lucrările mi-au fost cumpărate de un Zambaccian, un Dona… Au fost câțiva oameni care au împins pictura românească la progres.
C. D. (B.): Spuneți-ne, vă rog, ce stă la originea unui tablou? Cum se naște un nou tablou?
A. C.: Greu, da, sigur, greu. Trebuie să găsești ideea care stă la baza unei lucrări pe care o începi. Întotdeauna pânza nu este albă, pe ea, deja, cel puțin în cap, se desenează ceva. Fără o muncă trecută prin creier nu se face nimic. Nici nu se poate altfel. Contribuția capului trebuie să fie prezentă în tablou, acolo se adună și se elimină ce este de prisos. Poate să difere mult tabloul față de starea de suflet a pictorului, dar în toate cazurile capul trebuie să participe. Aici stă tot secretul unei picturi bune. Pentru că pictura e o meserie cum sunt și altele.
Că am rămas mai mult de 5 minute în atelierul pictorului Ciucurencu, așa cum am spus la început, e adevărat. Cum la fel de adevărat este faptul că am notat numai o parte din cele spuse de domnia sa, dar pentru toate cele aflate, pentru sinceritatea și bunăvoința maestrului îi mulțumim. Și nu numai lui, celor trei corifei ai artei frumosului din România, reîntâlniți în lumea retrăirilor, a amintirilor de neuitat decupate cu multă grijă acum, le mulțumesc, căci toate aceste momente mi-au îmbogățit sufletul, viața…
Mönchengladbach, Germania
Vezi și: Document: „Dacă n-aș picta, aș muri!”. Întâlniri de neuitat cu pictorul Alexandru Ciucurencu de Cornelia Bartels, revista „Leviathan”, anul IV, nr. 2 (11), aprilie–iunie 2021, pp. 89–91, click aici.
În curând, în nr. 3 (12), iulie–septembrie 2021 al revistei „Leviathan”: Document: Reîntânirea…, rememorări și interviu cu sculptărul Ion Jalea de Cornelia Bartels
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
